Revanșa apostolului Petru

Doamne, tu toate le ştii...

    Pentru a treia oară, ne precizează evanghelistul, li se arată Isus ucenicilor. Era în zorii zilei, când întunericul pălea treptat în fața luminii invadatoare. Deslușirea lucrurilor nu era încă deplină. Isus este recunoscut, nu fără sens spiritual de nimeni altcineva decât de ucenicul pe care îl iubea. Interpelarea lui Isus este făcută într-o manieră cum nu se poate mai familiară: "copiii mei, aveţi ceva de mâncare?" Se cunoşteau atât de bine. El era. Maestrul lor preaiubit, cel care făcuse din ei un grup de renume şi-i fascinase de atâtea ori cu faptele şi cuvintele lui. Lângă ei fiind, nimeni nu mai îndrăznea să pună întrebări cu privire la identitatea lui.

     Însă pentru Petru urma un moment cumplit de greu, unul de reexaminare, care răscolea în memoria lui cele mai obscure clipe care putuseră să-i marcheze existenţa. Întrebările lui Isus îmi par a fi asemenea unei lucrări muzicale în care intensitatea melodică e într-un crescendo puternic, devorator de tot ceea ce este emoţie în om. Isus pare să-l fi încleştat pe interlocutorul său pentru a-i smulge tot ceea ce acesta avea mai preţios în suflet: iubirea. Cum au urmărit ceilalţi toată această scenă? Petru era cu ei, însă totuşi era singur, în faţa unor întrebări grele. Câţi dintre noi nu ne-am poticni sau fâstâci, dacă ne-am pomeni cu Isus aievea înaintea noastră, formulându-ne o asemenea întrebare! Şi totuşi, nu ne-ar fi deloc atât de greu pe cât i-a fost atunci lui Petru. El "se întristează" pentru că trebuia să reia a treia oară acelaşi răspuns. De ce a fost Isus atât de insistent? De ce nu s-a mulţumit cu prima declaraţie de iubire din partea lui Petru? Tripla declaraţie corespunde triplei tăgăduiri. Este adevărat. 

       Însă este adevărat şi că Isus nu primeşte răspunsul exact la întrebarea pe care o adresează. Ultima remarcă are o conotaţie strict lingvistică. Cu siguranţă dialogul dintre ei s-a derulat în limba aramaică. Însă consemnarea lui a fost făcută în limba greacă. Ioan evanghelistul arată clar că Petru răspunde altceva decât este întrebat. Isus îl întreabă dacă îl iubeşte cu o iubire în stare de sacrifiu şi de dăruire totală (iubire-agape), iar Petru răspunde folosind un cuvânt care desemnează iubirea amicală, iubirea dintre oameni care totuşi nu este, atinge culmea totalei dăruiri (iubire-filia, iubirea dintre oameni, de aici cuvântul filantropia). Verbele folosite sunt diferite. De două ori întreabă Isus la fel şi de două ori răspunde Petru altfel. A treia oară, văzând că Petru nu se ridică la înălţimea iubirii sacrificale, Isus schimbă registrul, acceptând să se situeze pe nivelul de iubire de care e în stare Petru. Admir la Petru foarte mult şimţul pronunţat al propriei limite, marea trecere lăuntrică de la înfumurarea din seara Cinei de Taină la modestia şi atenţia în cuvintele şi declaraţiile de acum. Petru nu-şi mai permite cuvinte pompoase. A păţit-o atât de ruşinos în noaptea patimilor lui Isus. Degeaba insistă Isus cu iubirea-sacrificală, că el ştie că nu e în stare actualmente decât de o iubire-amicală, filantropică. Îmi place enorm şi pedagogia lui Isus: el nu-i cere mai mult decât poate da în prezent. Însă îi profeţeşte un sfârşit glorios. Când va îmbătrâni, Petru va fi în stare să-şi lase mâinile răstignite, şi atunci se va vedea la el că iubirea care îi stăpâneşte sufletul, este una mai presus de toate, chiar şi decât viaţa lui.

     Fragmentul e o bună lecţie pentru noi. Cuvintele noastre trebuie să aibă acoperire în realitate, mai ales atunci când i le adresăm lui Dumnezeu.