În bibliotecă...

Cunoaștere fără limită de vârstă

    Cobor în bibliotecă într-una din zilele recente şi simt că mă adâncesc în liniştea inviolabilă a lumii cărților. De afară nu mai străbate niciun sunet, nicio o gălăgie alienabilă. M-am simțit  întotdeauna bine în bibliotecă, în oricare. Am avut șansa să fiu în timpul seminarului aproape trei ani bibliotecar. Știam câți pași mă despart de Istoria unui suflet, de Tereza a Pruncului Isus; știam prea bine unde îl găsesc pe Dostoievski în cazul în care mi-l  cere cineva; nu mă mişcam prin rafturi fără să pot trece peste imaginea impozantă a lui Karl Rahner (un titan iezuit în teologia dogmatică) care mă fixa de fiecare dată de la marginea celui de-al doilea raft din dreapta, secţiunea Teologie dogmatică. Îndrăzneala de-ai schimba locaţia nu mi-am permis-o niciodată; disproporţia dintre noi era prea mare. Îmi duceam mâna cu precizie chirurgicală spre Platon ca să-l extrag, temporal desigur, din comuniunea tacită cu ceilalţi filosofi din stânga şi din dreapta lui, atunci când cineva voia să se confrunte deschis cu scrierile lui perene; îmi fixam, fără să vreau, titluri şi autori pe lângă care treceam apoi  cu sentimentul că sunt locuitorii de seamă ai bibliotecii; răsfoiam nepăsător cărţi şi citeam dezordonat, fără vreun interes intelectual explicit, pagini care îmi păreau interesante, ascuns de toată rumoarea care era deasuprea mea şi a cărţilor.

     Ca să ajungi în biblioteca facultății, e nevoie deci să cobori. Asta am semnalat cu verbul introductiv la acest articol. E necesară, în termeni mistici, deci o dispoziție kenotică. Cobor și eu, constrâns să fac silențiu și să mă înstrăinez de lumea dinafară pentru ca să mă poată captiva mai ușor cea a bibliotecii. Găsesc studioși împrăștiați prin toate ungherele sălii. Loc este și pentru lecturarea cărților. Tonul ridicat al vocii trece drept neobrăzare curată, vorbitul la telefon subînțeles interzis. Nu ai decât să iei contact cu cărțile, să le deschizi, să parcurgi fulgurant mai întâi conținutul lor, să fii selectiv apoi, culegând din ele ce te interesează. Niciodată nu le poți înghiți pe toate, oricâtă sete de cunoaștere te-ar mistui. Îmi vine în mine o lamentație de tip cioranian. Compatriotul nostru, expert în tânguieli mistice și în răfuire cu divinitatea, Emil Cioran, a spus la un moment că s-a scris prea mult. Însă el a semnalat un păcat de care s-a făcut vinovat el însuși, nemulțumindu-se cu scrierea bunăoară a unei singure cărți. De parcă n-ar ajunge noianul de cărți din toate bibliotecile, scrisul nu s-a oprit deloc astăzi. Se scrie în continuare, enorm, mai mult chiar decât înainte. Într-o declarație autoconfesivă, Cioran spunea că scrisul pentru el e terapie. Pentru el da, poate pentru încă alți câțiva inși, dar nu cred că pentru toți. Am scris și voi mai scrie și eu. Chiar acum mă aflu în actul scrierii. Însă accentul gândurilor mele nu vreau să cadă zdrobitor pe acest aspect și nici să se erijeze în revoltă la adresa scriitorilor. La bibliotecă m-a frapat cumva să văd oameni în vârstă, adânciți în lectură, deconectați de toate, parcă fentând cu absența lor de acasă eventualele incursiuni ale sfârșitului, încăpățânați să alimenteze până în ultima clipă setea lor de cunoaștere.

      M-am oprit din lectura mea și i-am scrutat atent cu privirea. Nu era vorba în cazul lor de o lectură de destindere; spațiul bibliotecii nu este rezervat pentru destinderi intelectuale. Ci de o febrilă dorință de a mai asimila, de a nu putea stăvili în ei probabil pofta de a cunoaște, ispită primordială imanentă oricărui ins rațional. La ce le-o mai fi trebuind mai multă cunoaștere decât au agonisit până în clipa prezentă? Să le fi scăpat atâta amar de vreme esențialul cunoașterii? Despre unul știam că frecventa chiar cursuri. În cazul în care vreunul dintre ei era profesor, se simțea obligat să fie cercetător până la capăt. Însă profesor știu sigur că era doar unul. Mă ridic și mă port printre rafturi. Ce carte să deschid și cărui autor să-i permit să-mi vorbească? În mijlocul rafturilor, mă simt asaltat din toate părțile. Toate cărțile au fost scrise cu un unic și imperios scop: să fie citite! Așteaptă în tăcere să-și atingă scopul: unele săptămâni, altele poate ani. Mă întorc la locul meu de unde îi privesc pe ceilalți studenți și, în special, pe chipul cărora se vede senectutea. Mă gândesc la vocația mea, la felul meu de viață. Sunt un om al cuvântului. Titlul blogului meu l-am ales după ce am stat puțin pe gânduri. Cu timpul, mi-am dat seamă că e totuși pretențios în conținut. Va trebui să folosesc mereu cuvintele, să le așez în vorbire cu atenție și finețe, în așa fel încât să fie cuvinte întru Cuvânt. Voi avea nevoie de lectură toată viața. Îmi sună ca un dat al destinului meu pământesc. Nu voi avea voie să mă opresc din citit. Mai târziu, cu o colecție consistentă de ani de viață, gândind retrospectiv la cititorii bătrâni din bibliotecă dinaintea mea, îi voi înțelege mai bine.
      Până atunci însă gândesc că voi mai așterne în scris multe cuvinte, voi mai stărui clipe bune prin bibliotecă, într-o tăcere respectuoasă față de toate cărțile și față de cei care, înstrăinați de vacarmul exterior al lumii, se ascund în încăperile ei pentru a-și delecta în definitiv propriul suflet, pe care nu-l satură nimic definitiv pe acest pământ.