Reflecţia duminicală

Schimbarea la Faţă

-mijloace şi scop-

      Cât de uman se prezenta Isus în evanghelia duminicii precedente şi cât de expresiv era înfăţişată lupta pe care el, la fel ca şi noi, o are de susţinut împotriva forţei adverse! Cadrul acţiunii (sau al interacţiunii) era pustiul, interlocutorii: Isus şi diavolul. Astăzi, scena evangheliei este complet schimbată. Ni se pune în faţă o secvenţă a cerului. Pe cât de mult a ieşit în evidenţă omenitatea lui Isus în ipostaza ispitirii lui, pe atât de mult străluceşte astăzi divinitatea sa în transfigurarea de pe munte. Pentru timpul Postului Mare, episodul ispitirii lui Isus era binevenit parcursului nostru spiritual, inducând în noi ideea de luptă perseverentă cu ispita. Apoi, referinţele lui Isus la Scriptură, drept contraargumente la solicitările demonului, erau indicaţie clară că acest timp este oportun pentru deschiderea bibliei şi pentru găsirea în paginile ei a multor surse de rezistenţă şi reabilitare. Un Isus ispitit ne dădea sentimentul fortificator al solidarităţii lui Dumnezeu cu noi, care ne vrea învingători. 

      Ce ar vrea să ne înveţe evenimentul Schimbării la Faţă? Unde să plasăm cuvintele şi trăirile personajelor descrise de evanghelistul Luca şi în care din ele să ne regăsim? Strălucirea lui Isus, conversaţia cu cei doi giganţi ai Vechiului Testament, năucirea lui Petru, toate au loc pe munte, la înălţime, departe de vacarmul şi impuritatea din vale. Lumea întreagă însă, oamenii cu neajunsurile şi păcatele lor nu stau pe munte. De aceea, transgresarea privirii, aruncarea ei dincolo de tot ceea ce o ţine încorsetată în urzeala (sucită) a acestei lumi, proiectarea vederii în gloria cerească, este pentru mulţi oameni un exerciţiu foarte dificil, aproape imposibil. Saltul de la o duminică la alta este mare, contrastul puternic, emisferele complet diferite. Noi trebuie să ne muncim, să ne încordăm voinţa, să reprimăm impulsuri, să sufocăm patimi, să pătrundem în zone obscure, în timp ce ni se vorbeşte despre lumină, strălucire, cer. Revenind la ispitirea lui Isus, ne dăm seama că acolo avem descrisă o metodă de lucru, dar nu o finalitate, nu un scop. Ispita trebuie reprimată, recurgând la abstinenţă, la scriptură, la formare interioară. Însă toate acestea pentru ce?  De ce să lupţi? De ce să nu cedezi? Metoda de muncă spirituală este importantă, dar ea nu relevă motivaţia. Evanghelia de astăzi vine să ne afişeze finalitatea muncii, a trudei, a exerciţiului susţinut şi perseverent, iar aceasta este cerul.  

     Schimbarea la faţă a lui Isus este, din punct de vedere pedagogic, publicarea unui rezultat înainte de consumarea prestaţiei fizice şi spirituale pentru obţinerea lui. Ea este evenimentul lui Isus pentru noi, pentru stimularea noastră. Degeaba avem toate mijloacele, dacă ne lipseşte motivaţia. Cât de greu acceptă un om să întreprindă anumite acţiuni atunci când îi este ascunsă sau când îi lipseşte finalitatea! În schimb, dacă scopul este clar, inventivitatea omului pare să nu aibă limite pentru atingerea lui. Sunt astăzi mulţi oameni indispuşi să privească finalitatea. Mijloacele în acest caz (abstinenţa, postul, virtuţile, rezistenţa împotriva răului) sunt tot mai sărace în sens şi în rost. De ce să ne luptăm, din moment ce nu ştim pentru ce? Transfigurarea lui Isus este dezvăluirea sensului final, pentru care merită tot efortul timpului pe care îl trăim. Nu avem ispita să rămânem la expresiva omenitate a lui Isus din duminica trecută, ci facem marea trecere spre divinitatea lui din duminica aceasta. Nu ne mulţumim să posedăm mijloacele de luptă, ci vrem să cunoaştem scopul pentru care luptăm. Citeam undeva că pe unii îi doare la mijloc, în timp ce pe alţii la scop. Mutatis mudandis, să acceptăm să ne doară în această viaţa atunci când e vorba de mijloace (suferinţă, sudoare, decepţii, căderi şi ridicări, tot ce înseamnă Golgota) ca să ne bucurăm de scopul pentru care vrea Dumnezeu să ne trăim viaţa pe acest pământ, adică strălucirea cerească.