Papa Benedict al XVI-lea - Ultima Audienţă

Rămas bun, Sfinte Părinte!

   Am putut urmări astăzi ultima audienţă a sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea. Simţeam că trăiesc un moment istoric, iar emoţia în mine era puternică. Nu audienţa în sine era inedită, ci faptul că era ultima apariţie oficială a papei Benedict, a omului îmbrăcat în alb, a Pescarului, a celui de pe Scaunul sfântului Petru. Se amestecau în mine nostalgia, veneraţia, respectul, părarea de rău, admiraţia pentru un pontif care n-a găsit alte cuvinte mai potrivite pentru a se defini decât: "un umil slujitor în via Domnului". Am urmărit trecerea lui prin Piaţa San Pietro, plină cu zeci de mii de oameni, înduioşat de gestul lui, repetat în câteva rânduri, de a săruta copilaşii prezenţi în faţa bazilicii, pe care secretarul îi lua din braţele părinţilor şi-i punea în faţa sfântului Părinte. M-am gândit atunci că distanţa spirituală dintre prunci şi papa Benedict nu era deloc mare, că în credinţa lui, maturizată prin studiu, rugăciune şi muncă apostolică, ajunsese în mod paradoxal, la înălţimea acestora şi deci se putea bucura de o asemenea  întâlnire intimă cu ei.

     Atmosfera era de sărbătoare, presărată cu multe ovaţii şi urale, dar pentru mine avea ceva trist în ea: se despărţea de noi vicarul lui Cristos, de vederea noastră, de mesajul lui puternic şi răsunător pe toate meridianele pământului; se retrăgea pentru o viaţa în care Dumnezeu să ocupă, liniştit şi neconcurat, tot arealul gândirii şi trăirii lui spirituale. Lucrase activ, se dăruise slujirii sale, luptase pentru adevărul credinţei cu toate capacităţile cu care era înzestrat. Nu voia să abandoneze lupta, dar să schimbe totuşi metoda şi strategia. Discursul lui a fost o concentraţie de mângâire şi speranţă, de încurajare şi de susţinere. A asigurat în cuprinsul lui pe toţi că " Dumnezeu ne iubeşte şi că aşteaptă ca şi noi să-l iubim pe el". Ultimele zile i-au fost grele însă astăzi a spus că singur nu s-a simţit niciodată şi că este recunoscător celor care au colaborat direct cu el, celor care s-au rugat pentru el. Era de aşteptat să nu fie altfel, legat de singurătate, pentru că el ne-a spus în puţine cuvinte un adevăr existenţial: "cine crede, nu este niciodată singur. Mi-a plăcut să aud din gura lui că papa aparţine tuturor şi că toţi îi aparţin papei, şi mai ales cuvintele: "nu părăsesc crucea, rămân în slujirea rugăciunii". Um om de talia lui nu poate nicidecum să coboare de pe cruce, să renunţe, să se dispenseze, să abandoneze. El rămâne mai departe în slujrea Bisericii, cu tot ceea ce stă în puterile lui fizice, psihice şi spirituale.

    A încheiat reafirmând convingerea că Isus este în Biserica sa, o conduce, o asistă. Apoi a salutat mai multe naţiuni prezente în mai multe limbi, printre care, spre uimirea mea, şi îl limba română, referindu-se în special la cei veniţi din Oradea.

     Cât de înălţător poate fi gândul că sunt membru al acestei Biserici care în miezul ei ascunde taina prezenţei divinului Domn şi Mântuitor, graţie căreia, în ciuda greşelilor şi slăbiciunilor ei, ea nu poate fi nicicum distrusă de nicio forţă şi nici de coalizarea tuturor forţelor adversare ei! Cât de îmbietor e sentimentul că esenţa şi finalitatea Bisericii transgresează orice etapă istorică, orice sistem uman, orice instituţie de factură pământească, ca să culmineze în Dumnezeul treimic din care provine!

     Papa Benedict al XVI-lea a scris mult, însă nu pentru a deznoda ceea ce era şi rămâne mister, ci pentru a suscita în cititor asentimentul faţă de Cristos în care omul nu găseşte un simplu om, o simplă teorie, o versiune de credinţă religioasă, ci adevărul ultim şi exclusiv despre viaţa noastră în formă de persoană divino-umană. Ataşez miilor de mulţumiri şi mulţumirea mea simplă şi mică înaintea lui Dumnezeu, pentru faptul de a ni-l fi dăruit pe papa Benedict al XVI-lea, ca demn urmaş, al 265-lea, al sfântului Petru, în a cărui umilinţă văd toată grandoarea unui om dedicat Păstorului cel Bun şi turmei sale.