Neprihănita Zămislire

Toată frumoasă eşti Marie...

    De fiecare dată când îmi pun în gând să scriu despre Preacurata Cerului, mă confrunt cu greutatea de a începe, pentru că, oricum aş orândui gândurile şi reflecţiile, ele nu sunt parcă niciodată pe măsura celei căreia îi sunt dedicate sau despre care vorbesc. Nu ştiu dacă, după ce am parcurs cursul de mariologie (tratatul despre sfânta Fecioară Maria) în ultimul an de seminar, aş mai fi în stare să mai citesc încă un asemenea curs. Îmi pare că orice demers prea raţional asupra Mariei, este ca un atac la adresa ei, ca o pătrundere necuvenită în misteriul ei inefabil, şi asta tocmai prin încercarea de a-l explica, de a-l pune în concepte uzuale. N-aş vrea prin aceasta să las să se înţeleagă ideea că un tratat mariologic se constituie într-o asemenea incursiune în definitiv antimariană, ci să scot în evidenţă un alt lucru, şi anume că de Fecioara din Nazaret, Maria, ne apropiem mai degrabă cu inima decât cu mintea, mai degrabă cu ceea ce este artistic în noi, decât cu ceea ce e pragmatic şi material; mai degrabă cu cântarea decât cu simpla înşiruire de cuvinte. Cât de iubite şi cât de înălţătoare sunt cântecele mariane, poeziile, imnurile! Ce stări de contemplare nu induc ascultarea şi reproducerea lor! 

     Sărbătoarea de astăzi îmi trezeşte amintiri de demult, când eram ministrant şi slujeam la altar, cu privirea fixată clipe în şir pe ornatul preotului, de culoare azurie, pe care eram imprimat chipul Mariei. Nu-mi amintesc să fi înţeles din vreo predică de atunci care este conţinutul acestei sărbători, pentru că - şi acest lucru mi-l amintesc bine - nu prea eram atent la predici. Atâta ştiu că s-a pomenit o dată de sf. Bernadeta, fără să pricep de ce, deoarece comemorarea sfintei era în luna februarie. Însă, între timp am învăţat de ce. Acestei simple tinere din Lourdes îi apare Preafrumoasa Doamnă a Cerului şi nu găseşte să îi ofere o altă definiţie despre identitatea ei decât cea cuprinsă în următoarele cuvinte: Je suis l'Immaculée Conception. Să începi să speculezi şi să spui că această tânără simplă de la sat, căreia nu i se recunoştea o inteligenţă deosebită la şcoală, a transmis altora ceea ce învăţase ea despre Fecioara Maria sau citise în cărţi, şi nu ceea ce auzise direct din gura Doamnei cereşti, este semn de naivitate mentală sau de judecată afectată.

    Este atât de admirabil şi minunat că însăşi Fecioara Maria găseşte să spună despre sine aceste cuvinte simple, care exprimă de fapt miezul solemnităţii de astăzi. Maria din Nazaret, ca unică persoană din istorie care se bucură de un semenea privilegiu, a fost concepută fără pata păcatului strămoşesc, pentru ca fiinţa ei să fie toată umplută de har. Că asta înseamnă cuvintele pe care ea le-a rostit despre sine, nu am nicio îndoială. Că aş fi în stare să exprim exact şi să detaliez sensul, înţelegerea, chiar şi parţială, a acestui adevăr al ei, în privinţa asta nu numai că nu am nicio îndoială, ci, dimpotrivă, am cea mai mare certitudine că nu-mi este posibil şi că nu-mi va fi posibil nici de acum înainte. 

     Maria este una dintre noi, dar totuşi nu una la fel ca noi. La frumuseţea persoanei ei imaculate a lucrat Dumnezeu recurgând la o excepţie, la privarea de păcatul strămoşesc, pentru care noi ne bucurăm, cu care noi creştinii ne lăudăm şi datorită căreia noi îi aducem ei cele mai frumoase cântece şi rugăciuni.

     De Maria numquam satis! Despre Maria nu vom putea spune niciodată îndeajuns. Înţeleg această expresie a sfântului Bernard în sensul că, în cintea ei, spre lauda Maternităţii ei divine, a purităţii ei sufleteşti şi trupeşti, nu vom putea niciodată să terminăm rezervele de inspiraţie poetică, nu vom ajunge niciodată la ultima poezie, la ultimul cântec, la ultima creaţie muzicală, la ultima reprezentare iconică, la ultima împletire de rugăciune şi de cunună de slavă. În faţa ei, a capodoperei lui Dumnezeu, a fiicei predilecte a Tatălui, a Miresei Duhului Sfânt şi a Mamei Fiului lui Dumnezeu, vom sta ca în faţa unui nesecat izvor de frumuseţe, de candoare şi de inefabil; în faţa ei ne plecăm cu veneraţie filială frunţile şi o salutăm o dată, de două ori, de zece şi de nenumărate ori cu cuvintele solului ceresc: "Bucură-te, tu cea plină de har!"   

...şi prihană strămoşească nu este în tine!