Reflecția duminicală

Trimiterea

      Nici nu i-a instruit Isus până la capăt pe ucenicii săi și deja îi trimite în lume. Încă nu cunosc marile mistere ale morții și învierii sale și încă nu îl au pe Duhul Sfânt în ei, și deja pleacă în misiune. Indicațiile pe care le primesc cei doisprezece sunt importante și indispensabile pentru succesul primului lor apostolat. Isus nu face recomandări ușoare, sugestii calde, îndemnuri afectuoase, ci poruncește de-a dreptul. Echipamentul trimişilor se reduce la ceea ce e absolut necesar pentru activitatea lor de predicare. Atenția si grijile lor nu trebuie să se irosească pentru lucruri materiale, nici măcar pentru pâine, ca să nu mai vorbim de bani sau desagă, sau de mai multe rânduri de haine. Niciunul nu pleacă la drum singur, ci doi câte doi, şi asta dintr-o mulţime de motive practice, morale, dar şi juridice şi spirituale.

     Numai după ce a rostit aceste precizări exterioare, Isus ajunge și la detalii legate de organizare. Ucenicii sunt predicatori în mișcare, dar nicidecum nişte hoinari sau rătăcitori. În ciuda dinamismului misiunii lor, activitatea pe care o întreprind cunoaște și o precisă latură statornică: "rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela" (Mc 6,10). Isus ia în calcul şi respingerea ucenicilor de către oameni, plecând de la experienţa tristă pe care a trăit-o în localitatea natală, cu ai săi. În acest caz ucenicii nu vor trebui să fie insistenţi şi sâcâitori, ci să se retragă. Ei nu vor recurge la forţă pentru a-şi impune mesajul. Refuzarea lor nu va rămâne însă fără consecinţe grave pentru cei care nu le-au acordat ascultare. Gestul pe care îl săvârşesc este unul dur. Nici măcar praful locului în care au fost respinşi nu va trebui să rămână pe picioarele lor.

  Ceea ce scrie mai departe evanghelistul, dă de înţeles că apostolii au lucrat cu succes şi că au săvârşit fapte minunate prin puterea care le-a fost dată de către Domnul.

    Aceasta a fost prima misiune a apostolilor. Acestea au fost precizările legate de activitatea lor. Eu nu vreau să le înţeleg ca pe niște tehnici umane subtile şi inteligente pentru asigurarea un succes indubitabil. Isus şi-a dorit ca mesajul cu care pleacă aleşii lui să găsească receptare din partea tuturor. Însă prin niciun cuvânt nu a arătat încrâncenare, în sensul de a pune la bătaie orice numai ca să-și atingă țelul. A știut prea bine că ucenicii vor întâlni și refractari, oameni complet dezinteresați de convertire şi de schimbarea propriei vieţi. Indicațiile date ucenicilor au avut însă ca scop să umple mesajul lor de caracter sacru, de seriozitate şi mai ales credibilitate. Dacă ucenicii s-ar fi deplasat bine aprovizionați, dotați cu de toate, nu s-ar mai fi văzut că ei întreprind o activitate care nu este în contul și folosul lor, dar care are treabă directă cu Dumnezeu, pentru că este din inițiativa Fiului său. Nu s-ar mai fi observat limpede că ei depind în cele mai elementare și vitale lucruri direct de Tatăl ceresc și de puterea care a venit în ei din afara lor, că din grija lui trăiesc și că despre el dau mărturie. De la un om securizat și asigurat în toate privințele, chiar nu-ți vine să auzi nicio învățătură despre grija și providența pe care o are Dumnezeu pentru oameni, nu ești dispus să-l crezi că el se bazează în această viață pe Dumnezeu. De la un om căruia nu-i lipsește nici un lucru material, nu găsești ușor dispoziția să primești mesaje spirituale, legate suflet și de mântuire.

   Astfel văzute lucrurile, evanghelia de astăzi ne este adresată tuturor, dar pe noi, predicatorii, ne privește în modul cel mai nemijlocit. Vreau să preîntâmpin orice încercare de a o aplica pe contextul actual al Bisericii, ad literam, în mod literal, adică cu pretenția ca și ucenicii de astăzi să fie în cele exterioare întocmai celor de atunci. Această primă misiune a fost una scurtă. Ucenicii au plecat și au predicat și, cum ne face cunoscut evanghelistul în același capitol, s-au și întors la Isus pentru a-i povesti toate câte au făcut. Când se conturează structura primară a Bisericii în cartea Faptele Apostolilor, regulile legate de evanghelizare și, implicit, de constituire a comunităților creștine devin altele. Însă totuși evanghelia are aplicabilitatea ei spirituală și vrea să ne strige la urechi un mesaj mai ales nouă, predicatorilor, cum spuneam mai sus, pe care nu avem voie să-l subapreciem niciodată, și anume: să nu ne umplem cu lucruri care ne sunt de prisos în viața noastră, ci să căutăm să ne procurăm numai ceea ce avem nevoie, direct sau indirect, pentru activitatea noastră pastorală; prin lucrurile pe care le avem, să demonstrăm ușor că noi în fond trăim pe seama lui Dumnezeu, fără să punem preț pe nicio altă asigurare mai mult decât pe cea oferită de Isus. Prin aceste precauții sau prudențe pe care facem bine să le luăm în calcul, credibilitatea lui Cristos și a cuvântului său va fi asigurată, nu atât prin elocvența cuvintelor noastre, cât mai ales prin stilul nostru de viață. Pentru că de multe ori nu s-a văzut asta în viața apostolilor din istoria Bisericii sau din contemporaneitate, ne ducem mâna la piept și din gură rostim un sincer și adânc: mea culpa!