Reflecţia duminicală

Isus şi ceilalţi

      Citisem de curând într-o carte că, dacă punem în practică puţinul pe care îl înţelegem din învăţătura lui Isus, e deja mult. În tabloul personalităţii sale există porţiuni obscure pe care puterea gândirii noastre nu le luminează decât foarte puţin. Nu-mi place când părerile exegeţilor sunt antagonice, diametral opuse, asupra aceluiaşi verset sau episod biblic, fiecare reuşind uneori să găsească în sprijinul propriei convingeri un arsenal întreg de argumente.
      Cum s-a făcut perceput Isus Cristos ca om în faţa oamenilor timpului său? Ce modalităţi de raportare la semenii săi ne permit evangheliile să cunoaştem? Cum îi trata pe ceilalţi? Ce îl supăra cel mai mult la oameni? Ce iubea în mod deosebit la ei? A fost selectiv în a-şi apropia oamenii sau s-a comportat cu toată lumea la fel? Cum l-au tratat ceilalţi? Cuvintele sf. Marcu din pasajul evanghelic al acestei duminici ilustrează drama pe care a trăit-o Isus, aceea de a nu fi fost înţeles nici măcar de ai săi. Din ce făcuse până atunci, el ajunsese să nu se potrivească în nicio ramă: vindecase, exorcizase, îşi alesese cercul de ucenici dintre care făcea parte şi un vameş, se pronunţase împotriva postului, încălcase Sabatul. Toate acestea ca să arate ce? Că este un nonconformist, că pentru El voinţa lui Dumnezeu este altfel decât ceea ce credea toată lumea. Fariseilor le trecuse deja prin minte gândul lichidării lui. Câştigate într-un timp atât de scurt popularitate, reuşise să centreze multă atenţie asupra lui. Casa în care s-a strâns cu ucenicii lui era neîncăpătoare. Sf. Marcu vorbeşte de o mulţime. Că fariseii nu-l suportau pe Isus, este relativ simplu de înţeles. Reputaţia şi faima lor erau puse în pericol. Ciudat este că "ai săi" (Mc 3,21), adică ai lui Isus vin să pună mâna pe el, susţinând că şi-a ieşit din fire. Cum au ajuns ei la o asemenea concluzie? Prin ce să le fi dovedit Isus Cristos că era nebun?
      Atunci când vrei să-ţi aperi normalitatea şi cumsecădenia şi să-ţi disculpi atitudinea greşită faţă de un semen, cauţi să-l declari pe acesta bolnav mintal. În certurile cele mai banale am putut să observ această metodă de a-l elimina pe rival, scoţând în evidenţa absurditatea spuselor şi faptelor lui şi, prin asta, nebunia lui. Exprimări de genul: "nu-l lua în seamă, nu vezi că e nebun?" dau la iveală această tehnică psihologică. Rudele lui Isus se tem de dezonoarea pe care Isus o aruncă asupra lor prin felul lui anormal de a vorbi şi de a se purta în societate. Încălcase nişte convenţii. De aceea, îl vor acasă, cu forţa. Ajung în faţa casei şi trimit după Isus. Punctul culminant al nonconformismului său se descoperă abia acum, în replica magistrală pe care Isus, provocat de cuvintele mesagerului: "Iată mama ta şi fraţii tăi te caută afară" (Mc 3,31), o exprimă în faţa tuturor. Nimeni nu are dreptul să-şi aroge o asemenea raportare familială la Isus Cristos, dacă nu face mai întâi voinţa lui Dumnezeu. Acelaşi gând exprimat pozitiv: oricine se poate bucura de nobila condiție de a fi mamă, frate și soră a lui Isus, dacă se face împlinitorul voinţei dumnezeieşti. Numai acela "îmi este frate şi soră şi mamă". Cred că ai săi s-au trezit într-o și mai mare încurcătură, decât aceea cu care veniseră, lucru ce n-a determinat în Isus nicio schimbare de optică, de purtare, de gândire. Într-un cuvânt nu l-a convertit pe Isus la conformism părerea lor negativă despre el.
     Am folosit în primele rânduri termenul de nonconformism cu privire la Isus. În mintea mea, cu multă grijă și atenție, căutând să mă explic în ce fel. Pentru mine el are o accepțiune pozitivă. Isus nu a fost un răzvrătit, nu a fost un rebel, un opozant, nu a ieșit în evidență de dragul evidenței. Sf. Paul este în măsură să explice la ce anume mă refer, în Scrisoare către Romani: "Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit." (Rom 12,2). Normalitate înseamnă de cele mai multe ori faptul de a fi lumesc, ceea ce la rândul lui înseamnă nu orientarea în viaţă după voinţa lui Dumnezeu, ci după reperele pe care ţi le dă moda, politica, gândirea sezonieră, mentalitatea pământească, mediocritatea spirituală. Să vrei să fii un autentic adept al lui Isus Cristos, să încerci să fii imitatorul lui înseamnă să îndrăzneşti să te pui voit în dezacord cu anumite lucruri pe care le practică toată lumea, nu pentru ca să fii tu altfel, să fii tu excepţia de dragul excepţiei, ci pentru ca să arăţi că eşti de partea lui Cristos. Înţeleg prin nonconformism să nu te pliezi cameleonic pe orice situaţie în funcţie de aşteptările pe care le au alţii de la tine, ci să-ţi spui punctul de vedere creştin, chiar şi atunci când ştii că ţi s-ar putea aplică eticheta: "şi-a ieşit din fire".
     Iată, mama ta şi fraţii tăi de caută afară. Această indicaţie circumstanţială este interpretabilă spiritual pentru mine şi în felul următor: Ei mă caută afară, însă eu pot fi găsit înăuntru. Să nu mă caute pe mine, Isus, afară, în exterior, în ceea ce se vede în ochii lumii, ci în interiorul lor, înăuntru. Cu ceea ce este afară nu mă potrivesc, ba mai mult, trezesc atâta discordanţă. Pentru cine vrea să-mi fie mamă, frate şi soră, mă las găsit înăuntru, în intimitatea sufletului. Să fim susţinuţi de harul lui Dumnezeu în căutarea interioară a lui Isus. Preţul exterior este nonconformismul, dar cel interior este mare şi acela contează: intimitatea cu Isus.