33 de ani...

     În puţine cuvinte n-aş vrea altceva decât să pot să încheg o rugăciune. Ceea ce scriu este aşadar la adresa lui Dumnezeu. Îi mulţumesc în modul cel mai simplu şi mai sincer pentru tot ce a binevoit să fie în mine şi prin mine. Din clipa în care am început să trăiesc în această lume şi până astăzi se împlinesc 33 de ani. Nu mă interesează dacă în momentul de faţă mă plasez înaintea jumătăţii vieţii sau dincolo de ea. Nu sunt preocupat de estimări, de bilanţuri sau raţionamente pământeşti. Nu stărui cu privirea nici în trecut, nostalgic, nici în viitor, visător. Mă uit în viaţa mea trecută şi prezentă cu ochii din suflet, şi nu pot să nu-l văd pe Dumnezeu intens în ea. Să-l văd în atâtea cuvinte, în atâtea tăceri, în atâţia oameni, în atâtea locuri, în atâtea schimbări, în atâtea celebrări, în atâtea rugăciuni și chiar în lipsa lor, în clipe de lumină, în ceasuri de ispită, în împărtăşirea cu mine şi în împărtășirea cu ceilalţi. M-am simţit de multe ori singur, însă niciodată singur de Dumnezeu. A fost în mine ca mângâiere, a fost şi ca încurajare, a fost ca reproş, a fost şi ca alinare, a fost ca soare, a fost şi ca ploaie, a fost ca certitudine, a fost şi ca îndoială. A fost în atâtea feluri... Mereu a fost cu mine, chiar şi când eu n-am fost cu El. Înaintea lui îmi plec cu reverenţă capul, simţindu-mă pătruns în toate părţile fiinţei mele de privirea lui.

    În cursul dimineţii, mi-au venit în minte cuvintele din staţiunea a doua a Căii sfintei Cruci: "după ce a aşteptat-o şi a dorit 33 de ani, Isus ia acum crucea pe umerii săi ca pe un steag al luptei sale". Numărul anilor de viață pe care  îi am, au o relevanţă cristologică. Am făcut referință la Isus pentru că un preot trebuie să se ostenească în viață să-i semene lui, chiar și atunci când își recunoaște că parcă nu a reușit deloc. Să-mi port crucea îmi doresc și eu astăzi! S-o port cu recunoştinţă oricât s-ar îngreuna! Să-mi port crucea preoţiei mele, cu conştiinţa că una mai frumoasă şi mai solidă nu mi-ar fi putut da Dumnezeu! Îmi doresc astăzi deci să fiu un obedient purtător al crucii cu care m-a "înzestrat" Dumnezeu.

     Lui îi mulţumesc pentru tot. Cuvântul "tot" e mic, dar el include... tot. Îi mulţumesc pentru mulţii oameni dragi cu care mă însoţesc pe cale. Adevărate binecuvântări! Îi mulţumesc acum pentru toate dăţile când n-am ştiut să-i mulţumesc! Nu ştiu cât de mult s-a făcut până acum vizibil prin mine pentru ceilalţi oameni, însă astăzi îmi doresc ca prin ceea ce fac și vorbesc, să nu îngreunez vederea chipului lui în mine. Tot ce cuprind aceşti 33 de ani îi ofer Domnului! El să primească iubirea, încrederea, fidelitatea şi toată slujirea mea pentru toţi anii care se vor adăuga acestei vârste. Amin.

Sarea pământului...

     Începutul Predicii de pe munte era rezervat duminicii precedente, dar anul acesta l-am "ratat" pentru că am sărbătorit Întâmpinarea Domnului. Era vorba despre cele 8 fericiri. În continuarea fericirilor, evanghelistul Matei aşază pasajul evanghelic pe care l-am ascultat astăzi. Întotdeauna asemănările sau metaforele au găsit receptivitate în rândul ascultătorilor. De discursuri abstracte, presărate cu neologisme şi fraze alambicate sunt în stare cei şcoliţi, însă numai cei înţelepţi reuşesc să găsească imagini grăitoare pentru orice generaţie de oameni, din orice timp şi din orice loc. În câteva rânduri mi s-a făcut observaţia că predica îmi este pichetată cu cuvinte mai puţin uzuale. Bine nu m-am simţit. Te trezeşti că faci de neînţeles cuvântul atât de simplu şi clar al lui Isus! Îmi este martoră conştiinţa că m-am străduit să nu mai fie aşa.  

    Isus recurge la imagini pentru a exprima realităţi înalte, nobile, nu banale. Acestea sunt simple şi pe înţelesul oricui. Întrebarea imediată care ni se ridică este: unde vrea să bată Isus? Voi sunteţi sarea pământului! Nu aurul, nu argintul, nu vreun alt metal sau lucru preţios, ci sarea. Aurul, dacă există, există pentru sine. La fel şi argintul. Despre sare se poate spune că utilitatea, rostul ei nu e ascuns în sine. Menirea ei este aceea de a folosi altora. Acest înţeles al sării ne induce o întrebare serioasă: ce însemn eu pentru vieţile altora? În ce măsură cuvintele, atitudinile, faptele mele condimentează plăcut alte vieţi? Ca să fiu sarea pământului, trebuie să mă exteriorizez, să intru în contact cu ceilalţi pentru a recupera gustul acolo unde totul pare fad. Să te îngrijeşti să dai gust plăcut altor vieţi, e mult mai mult decât să te uiţi exclusiv numai la gustul pe care îl are viaţa ta.

    Isus a spus: "voi sunteţi sarea pământului", şi nu zahărul. Mi-a plăcut mult gândul pe care l-am găsit la un moment dat la Paul Claudel: "Evanghelia este sare şi voi aţi făcut din ea zahăr!" Trăiesc într-un mediu în care tendinţa de a îndulci evanghelia este vizibilă în rândul creştinilor. La chestionarul adresat lumii din partea papei cu privire la valorile familiei, mulţi creştini austrieci au dezaprobat învăţătura morală a Bisericii. E inactuală, depăşită, inaplicabilă, spun ei. Divorţurile sunt multe, numărul celor recăsătoriţi mare. Să declari anormală situaţia lor când sunt aşa de mulţi? Nu, ceva trebuie modificat în morala Evangheliei sau interpretat altfel sau...îndulcit.  Sarea nu numai că dă gust, dar şi fereşte alimentele de alterare, le conservă. Luăm în ansamblu proprietăţile sării, şi nu selectiv. 

   Sarea aşadar ne învaţă cât de importantă ne este vocaţia creştină: să-ți conservi cu orice preț credința, să te îngrijești de gustul pe care îl are viața altora. Altcum se poate întâmpla ca pe credinţa noastră slabă, schimonosită şi insipidă, să calce oamenii cu picioarele. Și de acest lucru vorbește evanghelia. Că imaginea ne vizează pe noi, nu încape pic de îndoială. "Voi suntem noi" a spus pr. Bulai Alois atât de grav azi dimineaţă în predica de la radio.

     Mai era şi cealaltă imagine în evanghelia de astăzi, cea a luminii. Fiecare şi-o explică cum vrea. Eu m-am mulţumit cu ce am auzit astăzi de la Isaia, profetul: "Dacă vei îndepărta din mijlocul tău asuprirea, gestul (în alte traduceri: degetul) de ameninţare şi cuvintele de ocară,  dacă vei da de mâncare celui flămând şi vei aduce mângâiere celui amărât, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare. Cine are ochi de citit, să citească și să fie cu băgare de seamă la ce spune profetul! O seara frumoasă să avem în compania plăcută a lui Isus! 

Veniţi în întâmpinarea lui!

   Pe mine sărbătoarea de astăzi, "Întâmpinarea Domnului", mă întoarce cu gândurile la Crăciun. Introducerea liturgică e cea care îmi provoacă şi uşurează această călătorie înapoi spre Naşterea Domnului. Din liturghier am citit astăzi cuvintele: "acum patruzeci de zile am sărbătorit cu mare solemnitate Naşterea Domnului". Isus venea pe lume într-un grajd. Păstorii erau primii lui vizitatori. Lor li s-au adăugat alţii şi alţii, printre care magii de la Răsărit. În braţele Mariei, micuţul Isus intră pentru prima oară în templu. În templul Tatălui său. Pentru preoţii templului, Maria şi Iosif nu erau cu nimic diferiţi de ceilalţi împlinitori ai legii. Nici Isus nu a fost remarcat ca fiind un copil deosebit, până la vederea lui de către ochii îmbătrăniţi ai lui Simeon. Deodată totul capătă o altă semnificaţie.Perdeaua banalului se destramă ca să se dezvăluie misterul divin al pruncului din braţele Mariei. Îndelungile aşteptări şi-au atins apogeul, iar Simeon poate contempla lumina spre luminarea neamurilor şi slava poporului Israel. Lui i se adaugă şi Ana, profetesa, care recunoaşte în prunc pe Mesia cel aşteptat.

    Evanghelistul Luca are o preferinţă deosebită pentru întâlnirile dintre oameni şi pentru cele dintre ei şi Dumnezeu. El este singurul care descrie acest episod din viaţa lui Isus. Aducând în scena figura acestor bătrâni el de fapt pune în valoare o polaritate pe mai multe planuri: nu doar cea dintre bărbat şi femeie (tot în evanghelia lui Luca îi avem pe Elisabeta şi Zaharia, pe păstorul care pierde oaia şi pe femeia care pierde drahma), dintre viaţa în faşă şi cea aflată în pragul veşniciei, ci şi polaritatea dintre lege şi evanghelie, dintre bucurie şi suferinţă. Maria trăieşte bucuria de a fi mama acestui prunc, însă tot ei îi sunt rezervate clipe de profundă durere. Destinul pământesc al pruncului culminează în crucea de pe calvar pe care o prevesteşte Simeon. Aşa ne apare şi Dumnezeu în vieţile noastre: sursă inepuizabilă de bucurii spirituale şi în acelaşi timp Fiinţă neînţeleasă de care chiar suferinţele vieţii noastre ne apropie.

    Cred că lumânarea ar putea să ne înveţe această paradoxală îngemânare a bucuriei şi suferinţei care trasează firul vieţii noastre pământeşti. Vocaţia ei este aceea de a arde. Arzând, ea dăruieşte lumina. Lumina pretinde mistuirea lumânării. Cum am putea să luminăm în această lume fără să acceptăm şi încercările şi arderile la care ne supune viaţa? Şi cum am putea să începem să luminăm fără să facem recurs la Lumina care luminează pe tot omul şi pe care astăzi Simeon îl ţine în braţele lui? De aceea astăzi mergem în întâmpinarea lui şi-i mulţumim că a venit la noi!

Afară ninge liniştit...



   Nu! Nu-mi doream să treacă iarna, fără să văd căderea fulgilor de zăpadă pe pământ. Simţeam că e o lipsă esenţială în tabloul ei. Îi lipsea nu doar o nuanţă, ci efectiv culoarea, care de data aceasta nu era un simplu accident, ca la Aristotel, ci era substanţa ei. Altfel tradus, fără zăpadă, culoarea albă a zăpezii, iarna aceasta nu ar fi avut dreptul să-şi revendice decât calendaristic numele de iarnă. Într-una din cărţile lui, (cred că Jurnalul de la Tescani) Andrei Pleşu spunea că lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui tânăr e acela de a fi lipsit de capacitatea de a admira. Aceasta, cred eu, nu e însuşită în şcoală sau prin formare intelectuală, ci îngrijită să nu se piardă. Căci ea ne este tututor pre-dată! Şcoala şi ştiinţa nu ar avea altă menire mai înalţă decât să contribuie la sporul capacităţii de admiraţie din fiecare copil, din fiecare matur! 

     Pe cine nu îmbucură prima căderea a fulgilor de zăpadă?! Cine nu are sensaţia unei binecuvântări gratuite care coboară lin din înălţimi pentru a îmbrăca totul în alb? Cine nu se face, în taină, pe nesimţite, prietenul de bucurie al copiilor, în ochii cărora sclipeşte magia întâlnirii cu zăpada, poate cu prima zăpada a vieţii lor? Îţi doreşti să saluţi apariţia fulgilor ieşind în calea lor şi să te laşi captivat de jocul pe care îl regizează prin văzduh. Îţi ridici privirea şi chipul, şi vezi o mulţime imensă care se grăbeşte să întâlnească pământul. Dacă nu în timpul zilei, în mod sigur în ceasul serii, în raza unei lumini, fenomenul este fascinant. Te uiţi în sus şi te simţi învăluit de o imensitate care coboară abundent şi nesfârşit pe tine: pe fruntea, pe ochii, pe mâinile tale. Te simţi copleşit! Tăcerea din jurul tău îţi mijloceşte dezlipirea de pământ. Vrei să parcurgi printre fulgi drumul pe care l-au străbătut ei până la tine, să prinzi deodată aripi şi să zbori până la locul din care începe căderea lor tandră; vrei să vezi cum s-au format cristalele lor, cum s-au desprins unele de altele; vrei să ştii ce le face să se aştearnă atât de uniform pe pământ, atingând tandru orice lucru, fără ca să deranjeze câtuşi de puţin pe vreunul. 

     Sentimentul pe care mi-l induce căderea fulgilor de nea nu e comparabil cu cel pe care îl trăiesc atunci când stau în bătaia picăturilor de ploaie. Nu pot să privesc ploaia în faţă, să-i degust căderea peste mine. De regulă, mă feresc din calea ei, știind că mă poate și afecta. Nu știu ce aș spune despre ceață. Ea încă nu mi-a livrat nici un sentiment suprafiresc. Mai degrabă certitudinea unei opacităţi care marchează orice cunoaştere pe care o posed, chiar şi pe cea de sine. Zăpada, în schimb, poate veni spre mine cu un efect anesteziant, liniştitor. Ea îmi poate purta gândul spre o realitate unde nu va mai exista zbaterea continuă pe firul nenumăratelor nuanţe de gri pe care se situează viaţa mea. Îmi poate da speranţa într-un alb absolut, pe care îl înţeleg ca pe o lumină în razele căreia obscurităţile şi întunecimile mele efectiv pălesc şi se dizolvă. 

    Toate aceste gânduri își pierd aproape orice semnificație dacă cineva îndrăznește să le pună faţă în faţă cu informările meteo, cu avertizările de cod galben, de drumuri înzăpezite, autovehicule pierdute prin nămeți. Ce ar mai rămâne din "zăpada mea", din străile mele, din transcendenţa pe care ea mi-o mediază? Am convingerea însă că sentimentele mele nu sunt doar ale mele, că zăpada peste oricine ar cădea ar produce gânduri ca cele de mai sus sau similiare lor. Să ningă aşadar, să coboare fulgii peste mine, înălţându-mă din lumea mea, purtându-mă în visare, în lumină, în tandreţe, în linişte... 

Convertirea gândirii

      Isus s-a întors în Galileia după ce a fost botezat. Acolo s-a auzit prima oara mesajul lui: convertiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!" Termenul grec folosit pentru convertire este "metanoia", ceea ce în traducere imediată înseamnă regândire. Rădăcina oricărei convertiri este în gândire. Cum s-ar putea schimba deprinderile proaste, obiceiurile vicioase fără schimbarea gândirii despre ele? Cum s-ar putea expedia din noi concepţiile proaspte fără formatarea gândirii? Răsucirea în direcţie pozitivă a gândirii aduce cu sine transformarea vieţii. În cazul celor două perechi de apostoli, transformarea a fost radicală. Isus îi surpinde la locul de muncă, în miezul cotidianului, nu la rugăciune. Nu trebuie să ne gândim că există locuri şi stări privilegiate pentru irumperea harului, pentru trecerea lui Dumnezeu prin viaţa noastră. Sau să credem că suntem conectaţi la divinitate doar când ne adâncim în vreo meditaţie grea, în liniştea intactă unei biserici. Dumnezeu nu se limitează într-atât!

     Convertirea la care cheamă Isus îşi găseşte exemplificarea în atitudinea celor 4 ucenici: Petru, Andrei, Ioan şi Iacob. Evanghelistul Matei are grijă să specifice promptitudinea răspunsului lor: ei lasă toate şi merg după Isus. Nu ştim ce a fost în capul lor, dar un lucru e clar: şi-au regândit viaţa în modul cel mai radical şi imediat şi au făcut din acea întâlnire cu Isus un moment capital în edificiul existenţei lor pământeşti. Unii pun pe seama naivităţii şi imaturităţii purtarea acestor pescari simpli. Cum să acţionezi aşa dintr-o bucată, fără să stai şi să calculezi, fără să chibzuieşti în amănunt alegerea pe care o faci? Cum să mergi aşa deodată după un străin? Cum să laşi pur şi simplu toate? Din perspectiva pur omenească, greu credibil. Dar ea nu e singura perspectivă. Trebuie că Isus a venit spre ei cu o privire pătrunzătoare, cu o rezonanţă aparte în cuvinte, cu o expresie cuceritoare, cu o forţă divină, căreia cei patru, bărbaţi în toate firea, nu i-au rezistat. Şi aşa s-au convertit.

     Spuneam că termenul convertire înseamnă etimologic regândire. Ce ar trebui să regândim în viaţa noastră? La care idei ar trebui să arătăm flexibilitate? Care din obiceiurile noastre ar trebui re-gândite, ca să arate altfel sau ca să nu mai fie? Ce ar trebui să lăsăm cu totul în urmă, în trecutul existenţei noastre? Invitaţia lui Isus: convertiţi-vă, se referă la schimbări existenţiale, ca în cazul ucenicilor, dar şi la multe alte mici transformări pe care trebuie să le efectuăm în capitalul comportamentului nostru. Să ne ajute harul divin!