Este Inima Preasfântă

Gânduri înrimate

Cea care mereu mă-ncântă,

Mă iartă, mă binecuvântă

Şi la cer mereu m-avântă

Este...Inima Preasfântă.

 

Bucuria cea crescândă

Şi tăria neînfrântă
Şi scutirea de osândă

E tot...Inima Preasfântă.

 

O privire surâzândă

Şi o voce care cântă
Şi o veșnicie sfântă
Mi le dă în dar și este

Tot ea...Inima Preasfântă.

 

 

O melodie minunată care cântă despre dulcea Inimă a lui Isus.

 

 

 

 

Vinerea Inimii Preasfinte

...a Inimii care numai iubeşte

 



     

     Ne aflăm în solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus. Astăzi trebuie să ne găsim un răgaz pentru a ne afunda mintea şi inimile în taina Inimii dumnezeieşti. Soldatul roman a străpuns-o în Vinerea Mare pentru ca de atunci să rămână deschisă pentru orice om aflat în căutare de adevăr, de mângâiere şi de sens. Astăzi ne vom găsi clipe de tăcere pentru ca să ne sune cu claritate pe toată suprafaţa inimii îndemnul lui Isus: Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!

      Astăzi facem aşadar şcoală!

       Învăţăm direct de la Isus.

      Avem curs de formare a inimii.

Ştim că nu poate dura o singură oră ca să asimilăm lecţia lui. Ne trebuiesc multe zile, dacă nu o viaţă întreagă. Nu se cer capacităţi deosebite pentru participare, nu sunt admise doar persoanele talentate sau deja virtuoase. Orice om de bunăvoinţă este aşteptat de Inima iubitoare a lui Isus. Câte răni, câte suferinţe nu depozitează inimile noastre! Câte dureri nerostite nu adoposteşte ea! Câte răutăţi şi resetimente n-au răcit-o şi zbârcit-o de-a lungul anilor! E prilej bun de intrare în propria inimă, de cercetare şi de cunoaştere a ei în lumina razelor Inimii preasfinte. Să ne przentăm inimile în faţa focarului iubirii, înaintea locului unde sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.

     O zi umplută de haruri să ne ofere Isus!
     Îl rugăm să ne facă un loc în rana coastei sale!
    

Inundații pe cursul Dunării - Austria

Imaginile vorbesc

    În ultimele zile, în partea de nord a Austriei, în Germania, Cehia și Polonia au fost ploi abundente. Dunărea n-a mai putut să-și urmeze cursul spre Marea Neagră, fără să iasă din albie. În imagini apare, pe un deal, și renumita mănăstire benedictină de la Melk. Ea este clădită "pe stâncă", însă localitatea este în ape. Ultima imagine indică zona de culoare galbenă pe teritoriul Austriei.

   Imaginea de mai jos este cu o mare forţă de expresivitate. Statuia unui om...cu mâinile împreunate!

Dea Domnul ca situaţia să revină cât mai repede la normal!

(imaginile sunt selectate de pe internet)

Harta Austriei. Partea de nord este cu cod galben.

Compliment de la Isus

către un centurion roman

   Ceea ce ne smulge admiraţia la evanghelia de astăzi nu este minunea vindecării unui sclav, ci credinţa unui centurion pe care Isus nu ezită să o complimenteze. Isus a fost fără îndoială un om de cuvânt, dar şi unul de acţiune. Totuşi, ideea de fond a evangheliei ar vrea să dea prioritate cuvântului. El vrea să se deplaseze, să meargă la faţa locului şi să săvârşească o vindecare printr-un contact nemijlocit cu slujitorul bolnav. Centurionul îşi cunoaşte bine poziţia şi menirea. Şi mai ales nevrednicia! Îşi cunoaşte şi identitatea în mijlocului unui popor care nu era al său. Isus Cristos era un iudeu, era al iudeilor, în timp ce el era roman. Însă un roman de excepţie! Episodul debutează cu medierea pe care un grup de bătrâni evrei o fac în numele lui. Ideea că evreii trăiau sub stăpânirea romană, continuu în vecinătatea milimetrică a vârfului de lance, la limita suportabilităţii se dovedeşte după lectura acestei relatări evanghelice o prejudecată ieftină. Romanii nu erau exterminatori. Ordinea publică şi controlul administraţiei erau principii fundamentale. Pentru religie şi tradiţii locale, ei ştiau să arate multă toleranţă. Centuriorul, ajutând la construirea unei sinagogi, îşi depăşeşte cu mult sfera obligaţiilor care îi revin într-o atare calitate, şi de aici şi simpatia pe care o câştigă în Cafarnaum.  

    Fineţea lui ne apare exemplară, iar cuvintele pe care le foloseşte vizavi de intervenţia lui Isus, memorabile. Nu puteau fi decât preluate de liturghie şi parafrazate în forma pe care o rostim la fiecare celebrare euharistică: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu..."

    Cititorul evangheliei de astăzi nu rămâne fixat neapărat pe miracolul vindecării, pe ultima constatare, cum că sclavul se vindecase, ci pe complimentul formulat de Isus. Să fii complimentat de însuși Fiul lui Dumnezeu, nu pentru bravuri militare, nu pentru rezultate profesionale, ci pentru credință. În tot Israelul nu găsise, ceea ce a aflat la un păgân: o credinţă căreia îi ajunge autoritatea cuvântului. În calitate de centurion, cunoştea el însuşi puterea cuvântului şi forţa care se ascunde în el, mai ales atunci când este rostit din partea unei autorităţi.

    Credibilitatea pe care ţi-o oferă cineva plecând de la cuvintele pe care le rosteşti, este un semn clar de onoare. "E un om de cuvânt" este un compliment scump. Pentru centurion, Isus a fost un om de cuvânt. Isus spune şi se face. În cazul nostru, îi spunem cuvinte şi de multe ori rămânem doar cu ele. Lucrul de care ne-am putea acuza înaintea acestui centurion este că de x-ori am rămas la nivelul cuvintelor. El ne este o pildă, iar cuvintele lui o plăcută împrospătare a credinţei noastre.  

 

 

Când eram copil...

Din nou copil

     Dacă mi s-ar da şansa recapitulării propriei vieţi, şi dacă cineva m-ar întreba ce capitol al trecutului meu aş vrea să-l retrăiesc, şi dacă mi s-ar deschide poarta pentru intrarea în galeriile timpului de până acum, în care s-a înscris întreaga mea viaţă, atunci aş începe să merg înapoi prin anii vieţii, săltând de bucurie până aş ajunge în miezul copilăriei mele, până aş recăpăta toate trăsăturile copilului care am fost altădată. Cred că acest gând îl are la un moment dat orice tânăr, orice adult sau vârstnic, orice om matur în care copilul interior n-a murit, ci vrea să iasă în scenă şi să ia cuvântul.

Aş vrea să fiu din nou copil. Aş fi în stare să invoc motive serioase şi credibile pentru apărarea şi susţinerea dorinţei mele? Nu cumva trebuie să recurg în cazul de faţă la argumente mature, raţionale şi bine ticluite ca să fiu credibil? Dar faptul de a încerca să motivez o asemenea dorinţă nu înseamnă să vreau ceva cu totul copilăresc? Gândurile mi se încurcă, iar cuvintele nu vor să vină în susţinerea străduinţei mele de a fi clar şi pe înţelesul tuturor. Nu. Şi asta pentru că nu mai poate fi ca altădată, cu ani în urmă, în epoca de aur a vieţii mele. Atunci reuşeam, fără nici un efort să vorbesc simplu aşa încât toată lumea să mă înţeleagă "din prima".
    Când eram copil, nu mă gândeam că trebuie să recurg la expresii deosebite, aşa încât să nu cumva să creadă celălalt ceea ce eu nu intenţionam să zic despre el, ci mereu spuneam cum îmi venea pe limbă. Când eram copil şi vorbeam, toate cuvintele mele se refereau la ceva, aveau un conţinut, chiar dacă acesta era din lumea reală sau din cea a poveştilor, chiar dacă era de pe pământ sau din cerul lui Dumnezeu.
     Când eram copil, eram sărac pentru că aveam buzunarele goale şi nu posedam decât foarte puţine lucruri personale, şi eram bogat pentru că niciodată nu m-am gândit că ar trebui să fie pline cu bani; eram sărac pentru că eram lipsit de orice grijă şi de orice problemă, şi eram bogat pentru că n-am simţit niciodată mulţimea preocupărilor şi frământărilor de mai târziu.
     Când eram copil, aveam aşa o fantezie că mă duceam până sus în cer, de câte ori voiam, şi mă plimbam cu uşurinţă printre îngeri şi-i admiram pe sfinţi şi aşa mergeam ţopăind când pe un picioar când pe un altul pe-ntinsul norilor pe care stăteau ei acolo sus, fără ca să simt că nu sunt vrednic să stau cu ei, pentru că inima şi capul îmi erau atunci altfel.
      Când eram copil, lumea era mai simplă şi Pământul avea mai mult pământ decât apă, deoarece tot ce vedeam cu ochii era aproape numai pământ. Când eram copil, credeam în Dumnezeu, în sfinţi, în Isus Cristos şi în Fecioara Maria, în purgator, în iad şi în paradis, în tot ce spunea preotul, fără ca să-mi treacă vreodată prin minte vreo îndoială sau mai ştiu eu ce întrebări.
       Când eram copil, trăiam clipa prezentă cu maximă intensitate, jucându-mă frenetic, fără să-mi pese de viitor, fără să îmi pară rău de ceva din trecut şi fără să tânjesc la ceea ce nu aveam. Când eram copil, mă puneam în pat seara şi visam multe înainte de a închide ochii şi nu-mi păsa că trebuie să mă scol devreme, pentru că ceasul nu suna niciodată pentru mine.
      Când eram copil..."vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil" (cf. 1Cor 13,11) şi în asta nu era chiar nimic rău.

        Acum am devenit matur. Acum gândurile îmi sunt uneori sucite şi judecăţile confuze. Acum realitatea s-a complicat foarte mult şi limbajul meu la fel. Acum Dumnezeu şi credinţa nu-mi mai apar ca altădată. Acum ştiu mai mult şi mă îndoiesc de mai multe. Ştiu că nu tot ceea ce se vede e adevărat; că oamenii pot să spună cuvinte frumoase în spatele cărora sunt fapte false; acum am atâtea sentimente pe care trebuie să le gestionez cu grijă şi cu efort pentru ca să-mi păstrez decenţa şi demnitatea, şi verticalitatea, şi coerenţa cu ceea ce am ales să fac în această viaţă; acum mă trezesc umplut cu repeziciune de ură şi aversiune, de răutate şi gânduri negre sau secătuit în sufletul meu de tot felul de nelinişti. Acum trebuie să am grijă de mine, fără ca să aştept ca cineva să-mi ceară "mânuţa". Acum nu pot să "fug în casă" din calea oamenilor care mă privesc urât şi care îmi dau de-nţeles că nu mă iubesc.

Trei copilasi din parohia Weiz

      Chiar în acest moment îmi dau seama nostalgic că toată copilăria mea, cu tot tezaurul de amintiri pe care îl are, a trecut. Însă copilul care am fost, deşi nu mai poate fi acelaşi niciodată, totuşi mai există în mine; el s-a perpetuat sub unele aspecte şi uneori îl simt vibrând în trupul meu matur. Şi acest lucru l-ar putea spune împreună cu mine oricine. Cine ar reuşi de fapt să elimine cu totul copilul din el? El există de fiecare dată în noi şi poate exista fără întrerupere atunci când renunţăm să fim complicaţi, când ne bucurăm pentru lucrurile simple, când spunem dezinvolt adevărul, când nu avem pofte sau dorinţe costisitoare, când în noi nu este meschinărie şi răutate, când inima ne este curată, când îl iubim pe Dumnezeu cu cele mai curate gânduri şi îl rugăm cu cele mai calde simţăminte, când ne facem timp să privim răsăritul şi să ascultăm cum cântă păsările; când ne jucăm cu cei mici, fără să ne gândim deloc că ne pierdem timpul cu ei.

      Este ziua copilului. Câte nu sunt bucuriile pe care le datorăm noi, cei mari, copiilor? Ce să fie mai cristalin decât ochii lor? Ce mai diafan, decât pielea obrajilor lor? Ce privire mai curată decât cea întâlnită la ei? Unde o nevinovăţie mai mare decât cea din inima lor? Cineva spunea că orice copil care vine în lume e o dovadă că Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi copiii din lumea întreagă. Ne bucurăm împreună cu ei şi o facem trezind copilul din fiecare dintre noi ca să ne lăsăm încântaţi aici pe pământ de atâtea şi atâtea lucruri frumoase şi aşa să fim convinşi de accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

     Eu, în acest sens, vreau să fiu din nou...copil.
(publicat pe 1 iunie 2012)