O Familie Sfântă!

Isus, Maria şi Iosif

 

 

   În fiecare an, în prima duminică după sărbătoarea Naşterii Domnului, avem solemnitatea Sfintei Familii. Ne ducem cu mintea pâna la Nazaret ca să suprindem frumuseţea vieţii de familie, într-o căsuţă simplă, modestă, cu oameni la fel de modeşti şi simpli, care sunt paradigme neîntrecute cât priveşte vocaţia maternă, paternă şi cea filială. Nu greşim să ne-o imaginăm pe Maria făcând curat prin casă, spălând rufele, povestindu-i ceva frumos şi edificator copilaşului Isus; la fel e cât se poate de normal să-l vedem pe Iosif în atelierul lui, lucrând sârguincios, fără multă gălăgie verbală, cu o expresie calmă şi implinită. Doar are toate motivele: o soţie atât de minunată, şi un copil atât de ascultător şi plin de un mister care îl face pe el, tatăl, să fie cât mai atent şi cât mai iubitor faţă de el.

   Evanghelia acestei duminici surprinde o secvenţă din viaţa acestei familii, în care copilului Isus nu i s-ar putea recunoaşte cu toată uşurinţa virtutea ascultării: "Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?" (Luca 2,48). Întrebarea vine din două suflete destul de tulburate şi agitate, neliniştite de neanunţata dispariţie a copilului. Cu siguranţă, părinţii lui au simţit o anumită panică la gândul că unicul lor copil nu mai e de găsit, că pur şi simplu s-a pierdut. Trei zile de căutare în furnicarul de oameni care venea la sărbătoarea Paştelui au trecut umplute cu cele mai sumbre gânduri şi imaginaţii. Copilul e găsit în templu, în casa Tatălui său. Peste interogaţia părinţilor vine interogaţia lui Isus, ca o justificare a gestului său. Părinţii îl ştiu bine şi totuşi îşi dau la fel de bine seamă că misterul copilului le scapă! Peste "neascultarea" la adresa lor, copilul aşezase o ascultare superioară care îl implica pe Tatăl lui.

   Ceea ce a urmat în familia din Nazaret rămâne ascuns cunoaşterii noastre. Tăcerea învăluie anii de viaţa ai lui Isus, până la evenimentul botezului său. Ar fi, cred, greşit să credem că viaţa a fost umplută cu totul felul de miracole şi de lucruri ieşite din comun, pe care Isus le-ar fi săvârşit făcând "uz" de puterea sa divină, aşa cum descriu cu exagerare unele cărţi apocrife. Mai degrabă ar trebui să credem că în familia lui Isus şi-au găsit casa toate virtuţile frumoase cu care se poate împodobi o mamă şi o soţie, toate trăsăturile admirabile care pot caracteriza un tată (protector) şi un soţ, şi toată aprecierea şi frumuseţea (lipsită de senzaţional!) unei creşteri umane, în înţelepciune, în statură şi în har de care a avut parte Isus.

    Papa Paul al VI-lea are o reflecţie foarte frumoasă la oficiul lecturilor pentru această zi, despre Sfânta Familie. Am reţinut din învăţătura papei că la Nazaret poate merge oricine să înveţe simplitatea vieţii creştine. De la familia sfântă poate învăţa lecţia cu privire la asumarea legii muncii de fiecare zi, care caracterizează existenţa umană şi o înnobilează, şi lecţia cu privire la tăcere. Tăcerea de la Nazaret a fost cadrul în care Dumnezeu a putut să vorbească liber şi nederanjat de alte surse sonore, în conştiinţa celor trei.

    N-aş vrea să mă refer deloc la familia creştină de astăzi, să critic devierile ei sau să înfierez practicile atât de necreştine răspândite astăzi printre...creştini. Aş vrea să exprim convingerea că nu există o comuniune umană mai frumoasă, mai nobilă, mai înălţătoare, mai plină de iubire reciprocă şi de creştere sănătoasă umană şi spirituală, cum e cea a familiei. Dacă ea nu există, la fel de sigur sunt că nu o poate înlocui nimic pe acest pământ. Familia nu are substituent. Iar pentru doi oameni, bărbat şi femeie, nu există o realizare mai umană, mai profundă şi mai sufletească decât cea a unei familii unite, unde atâtea virtuţi creştine sunt guvernate cum nu se poate mai frumos de cea a iubirii!

     

 

 

 

Isuse, Marie, Iosife, vouă vă dăruiesc inima mea şi sufletul meu!

      

Isuse, Marie, Iosife, ajutaţi-mă în cea din urmă luptă cu moartea!

     

Isuse, Marie, Iosife, în pace cu voi să-mi dau sufletul meu. Amin