E duminica Sfintei Faimilii. În atenţia noastră sunt trei nume celebre ale istoriei, care împreună au format o familie unică: Isus, Maria şi Iosif. Despre cum a trăit această familie nu ştim prea multe. Cei treizeci de ani petrecuţi de Isus la Nazaret, în preajma părinţilor lui, sunt ascunşi în tăcere. Ca să ne vorbească timp de trei ani, Isus a stat în tăcere atâţia ani. Gândurile profunde, aforismele sau maximele, ca să ajungă la maturitatea formei verbale sau la stadiul de a fi rostite, au nevoie toate de un ambient silenţios. Ca o predică să ajungă să fie exprimată în fața credincioșilor, e nevoie de o tăcere a cărei durată depăşeşte cu mult timpul alocat ei la sfânta liturghie. Isus a crescut alături de Maria şi de Iosif, într-un mediu familial modest, simplu, lipsit de ceva spectacular, silențios, dându-ne de înţeles că şi viaţa noastră nu se derulează în compania senzaţiilor tari. Chiar şi ieşirile în scenă ale vedetelor nu formează grosul existenței, ci doar câteva note deosebite în partitura vieţii lor. Să ştii să fii artizanul vieţii cotidiene, al vieţii feriale, din timpul săptămânii, cu toată gama ei de repetiţii şi monotonii, într-o împletire frumoasă a datoriilor tale pământeşti cu cele creştineşti, e un lucru deloc nesemnificativ. Dumnezeu se face de multe ori prezent în repetiția unui lucru, în detaliul unui eveniment. Da, Dumnezeu se face de multe ori simțit în detaliu.
E cert lucru că nimeni nu învață nicăieri cunoștințe despre familie, ca numai ulterior, bine pregătit, să înceapă să trăiască în ea. Un tată nu este dintotdeuna un tată. El devine tată. Cu atât mai mult o mamă. Și totuși, fără vreo pregătire teoretică prealabilă, nici o altă organizare umană, oricât de mică sau mare, nu poate să fermenteze și să producă atâta iubire, înțelegere reciprocă, afecțiune și sentiment de apartenență cum o face familia. În același timp, nici o altă conviețuire (școlară, profesională, mănăstirească sau de orice alt fel) nu-ți poate săpa răni mai adânci și mai durabile în suflet decât cele pe care ți le face propria familie. Familia este aceea care îți dă de cele mai multe ori șansa ridicării și chiar îți susține ridicarea dacă ai recidivat în cădere. Ea este cea în care regăsirea ta sufletească este posibilă după multe rătăciri, infidelități sau derapaje morale, deoarece în sânul ei cald cererea și acordarea iertării sunt acte pentru care nu trebuie să survină niciodată sentimentul de saturație.
Scriind aici despre familie, am în vedere acea familie la originea căreia stă legământul dintre un bărbat și o femeie. De fapt, pentru mine numai ea își poate aroga titlul de familie. Nu înțeleg de ce uniunile homosexuale pretind astăzi cu atâta vehemență uneori acest statut. Sunt în asentimentul perfect al papei și nu deschid acum pagina unei nesfârșite și necruțătoare critici la adresa lor. Însă nu înțeleg de ce propagandă incisivă din ultimii ani și pretenția adopției copiilor. Homosexualitatea nu este o marcă a timpurilor noastre. Ea e menționată și de sf. Paul. De ea vorbește într-un Dialog și Platon, unde ni-l descrie pe Socrate pus la încercare și găsit ca un lăudabil practicant la virtuții și nu doar ca un teoretician al ei. Ceea ce în simțul comun de atunci era anormal, astăzi se pretinde a fi normal, generalizat și recunoscut ca atare.
Astăzi, contemplând familia sfântă de la Nazaret, observăm greutățile prin care a trecut ea. Copilul Isus era unul normal și totuși din cauza (!) lui au fost probleme chiar de la început: fuga în Egipt, așteptarea pe pământ străin, frământările Mariei, episodul de "neascultare" din templu. Aşadar, nu confort, nu bunăstare, nu lejeritate! Însă în toate, da, triumful voinţei lui Dumnezeu! Iosif tace şi face cum îi place lui Dumnezeu, fără să emite tot felul de judecăţi sau măcar o minimă rezistenţă.
Ne rugăm ca în familiile noastre să se reflecte frumuseţea din cadrul familiei de la Nazaret. Înţelegerea reciprocă, întrajutorarea, îngăduinţa şi, peste toate şi în toate, iubirea să fie cele care fac legea în cadrul lor. Privirea Familiei Sfinte asupra lor să nu înceteze niciodată.
Aș vrea, separat de ceea ce am scris mai sus, să vă împărtășesc două bucurii care mă însoțesc în acest timp. Mai întâi, faptul că am acest pom de Crăciun în camera mea. Nu mi l-am dorit aşa mare, însă acum n-aş putea spune că am ceva împotriva proporţiilor lui. Apoi, să vă mărturisesc bucuria de a fi așteptat înflorirea crengilor de cireș - așa numitele crengi ale sfintei Barbara - cam pe toată perioada adventului. N-a fost în zadar! Ele stau în vază de pe 4 decembrie, ziua comemorării sfintei. Nu au înflorit de Crăciun, dar pentru mine nici astăzi nu e târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu