Trebuie să fi fost o femeie foarte puternică, din moment ce toţi fraţii, fiecare la timpul lui, au avut-o de soţie. Să nu fi făcut evanghelia precizarea de mai sus, mai că aveai bănuiala că pe undeva încă mai trăieşte această femeie! Ironia este, în termeni prozaici, un fel de a vorbi când una auzi (citeşti) şi alta trebuie (eşti invitat!) să-nţelegi. Ea presupune o doză de inteligenţă atât în cel care o formulează cât şi în cel căruia i se adresează. E folositoare atâta vreme cât nu degenerează în ofensă. E, cred, recomandabilă atunci când de pe urma ei ajungi în sfârşit să înţelegi un adevăr care te priveşte, şi asta într-o formă elegantă, subtilă, exact cum îi place ironiei să se exprime. Cusută fiind din două rânduri de ţesuturi, trebuie să vezi, privind la primul, ce vrea să-ţi adreseze cel de sub el. Ironia e de fapt intenţia cuiva de a nu trânti adevărul în faţă, gol-goluţ, fără nici o cioplitură, ci de a induce gândul la acel adevăr care nu se aude direct, dar se subînţelege neapărat. Cu privire însă la lucrurile supranaturale, precum învierea, ironia trebuie mai degrabă să adopte tăcerea, pentru că inteligenţa, oricât de ascuţită, tot neputincioasă rămâne. Ironii se pot face şi pe seama puterii lui Dumnezeu (piatra pe care ar crea-o atât de mare, încât nici el să n-o poată ridica). Dar cu ce preţ? Cel al dobândirii vreunui adevăr?
Saduceii pun în faţa lui Isus un caz, pe cât de trist pentru viaţa aceasta, pe atât de ridicol pentru cealaltă. Şapte bărbaţi au fericirea - sau nefericirea - de a îndeplini o reglementare legislativă fixată de Moise. Ei trebuie să-i "ridice urmaş" primului-născut dintre ei, luând-o, vrând-nevrând, pe femeia acestuia de soţie. Greu de înţeles pentru noi! Mor toţi, fără ca să fie pomeneală de urmaş. Măcar de unul! Singurul scop invocat de Moise pentru luarea în căsătorie a femeii fratelui mai mare era descendenţa. În povestirea saduceilor, scopul acesta se evaporă pe nesimţite, iar accentul problemei se deplasează de la copii la soţi. Nedumerirea cu care se trezesc aceşti "cu totul muritori" e aceea a stabilirii bărbatului căruia să-i aparţină femeia. Nu în viaţa aceasta, ci în cea viitoare! Pentru saducei lucrurile nu pot să persiste prea mult în nedumerire: pe cât e de imposibil să stabileşti care este bărbatul femeii şi de ridicol totodată numai să-ţi imaginezi harababura care rezultă de aici, pe atât de imposibil este să admiţi o viaţă de după moarte. Mesajul lor către Isus e clar: ceea ce susţii tu, este prea ridicol şi imposibil ca să fie adevărat! Să nu fi fost căsătoria pe pământ, nu erau saduceii atât de refractari la gândul propriei nemuriri. Atâta pierdere să fie!
În esenţă, problema pusă de ei, e una care nu s-a terminat odată cu ieşirea lor din istorie. Partizani de-ai saduceilor întâlnim şi astăzi, iar teza lor de gândire este următoarea: nu pot să cred ceea ce nu înţeleg. Nu există decât ceea ce eu pot să-mi explic cu ajutorul minţii. Să fie adevărat acest gând, ar trebui să existe mult prea puţine din toate câte există! În cele din urmă, e numai treaba lor.
Un lucru e clar şi pentru noi, cei care credem în viaţa de dincolo de moarte: învierea nu se poate explica raţional! Ea nu se pretează unei demonstraţii în urma căreia să nu poţi decât să capitulezi cu toate îndoielile existenţiale care te-au bântuit până atunci. Ea rămâne pentru noi un important articol de credinţă. Eu cred în învierea morţilor, cred că Isus a înviat, nu pentru că cineva mi-a demonstrat, ci, dimpotrivă, pentru că nimeni nu mi-a putut demonstra contrariul şi, cel mai important, pentru că aşa citesc în evanghelie, în care găsesc cuvintele vieţii veşnice. Pentru că aşa mi-a spus El despre El. Şi mai cred că viaţa veşnică e în aşa fel concepută de Dumnezeu pentru noi, încât să nu-i fie imposibil - măcar lui, dacă unora dintre noi le este - să soluţioneze "insurmontabila" problema a legăturilor matrimoniale, ca să ne fie tuturor bine. Dar aşa bine cum nu ne-ar putea fi nicicând pe acest pământ, cu sau fără căsătorie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu