O poruncă grea: să ne iubim unii pe alţii!

...aşa cum ne-a iubit Isus

     Ar trebui să mă explic în următoarele rânduri şi  chiar să exemplific  de ce porunca iubirii este una grea. Însă totuşi cred că nu este deloc nevoie în acest caz de bazar de cuvinte, pentru că fiecare a simţit în împrejurări nenumărate că este un ascultător ireproşabil al poruncii, dar nu şi un împlinitor al ei. Rostirea ei are loc la Cina cea de Taină. Ucenicilor trebuia să le rămâne săpat în minte ceva esenţial de la Isus, ceva de o valoare testamentară irevocabilă. Şi Isus se exprimă lapidar, pe înţelesul fiecăruia. Marca după care toţi vor recunoaşte că ucenicii sunt ai lui este una singură: iubirea reciprocă. Şi nu după orice model sau după percepţia subiectivă a fiecăruia, ci după felul lui de a-i iubi. El, Învăţătorul şi Domnul lor, i-a iubit pe toţi şi pe fiecare în parte, aşa cum erau ei, cu diferenţele temperamentale şi tipologice atât de uşor observabile. Nu ştiu dacă studiul atent sau deducţia ne-ar putea dezvălui vreun criteriu uman, general aplicat de Isus în alegerea celor 12. Criteriul a existat, dar a fost de factură eminamente divină. Fapt este că Isus i-a iubit pe toţi asa cum erau. Şi cu a iubit el, nouă ne este uneori cumplit de greu să iubim.

     Mă exemplific raportându-mă la ucenici. Avem tipul de om întâlnit la Petru: omul cuvintelor mari, al cutezanţei imprudente, al neaşteptatei trădări. Îl întâlnim poate în cercul nostru de cunoştinte: ne vine chiar aşa de uşor să-l iubim? Îl întâlnim pe Bartolomeu cu remarca lui ironică: "poate ieşi ceva bun din Nazaret"? şi-i simţim copia, mai ale în acest punct al ironiilor, în vreunul dintre colegii de şcoală sau de lucru. Ne propunem noi să iubim un asemenea tip? Îi vedem pe Ioan şi Iocob, fii tunetului, cerând de la Isus să coboare foc din cer peste nişte bieţi samariteni. Simţim vreun ataşament faţă de astfel de oameni dozaţi cu o violenţă atât de imperburbabilă? Ne uităm la Toma şi poate avem în faţa noastră tipului omului neîncrezător, care ţine să pună pe cântarul verificabilităţii toate spusele noastre, care ne colindă că scepticismului lui. Chiar putem agrea un asemenea om? Îl avem din nou pe Ioan, despre care se spune că Isus l-a iubit  mai mult decât pe ceilalţi. Chiar ne este uşor să-l iubim pe acel om de lângă noi spre care curg din toate părţile simpatia şi afecţiunea, care este preferatul şefului, al profesorilor, căruia i se servesc fără efort poate din partea lui, tot felul de complimente gratuite? Am făcut aceste similarităţi, ţinând cont de mutatis mutandis.

     Isus i-a iubit aşa cum erau, l-a iubit chiar şi pe cel care îi pregătea trădarea, şi l-a lăsat în preajma lui. De ne-am iubi unii pe alţii, de ne-am iubi noi creştinii între noi, am fi pe zi ce trece tot mai mulţi. Am fi de o atracţie irezistibilă. Dar tocmai asta nu reuşim să facem cu uşurinţă. Şi nu reuşim să-l iubim pe Aproapele nostru cu cât acesta este mai aproape de noi. Departele nostru e departe şi oricum fără nicio tangenţă cu viaţa noastră. Dar Aproapele de aproape, fratele, cumnata, soacra, colegul de serviciu. Înaintea lor, porunca iubirii capătă o greutate de plumb, iar aplicarea ei constantă o eroică încăpăţânare în bine!

    Porunca nouă a iubirii ne-o rosteşte Isus astăzi nouă. Nouă este ea în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, la fiecare trezire, când ne spunem în şoaptă: vreau să m-apuc să-i iubesc pe alţii...cum i-a iubit sau cum ne iubeşte Isus. Vreau să port în mine marca distinctivă a ucenicului lui Isus.

    Duminică minunată doresc fiecărui cititor al acestor gânduri! Să ne prindă seară în pace cu noi înşine! Să putem rosti atunci, în sinceritatea inimii noastre: astăzi m-am simţit iubit! O asemenea recunoaştere să nu vină decât după ce am căutat noi înşine să iubim!