Vocea Păstorului!

Vocea preotului!

  Nu am făcut niciodată un obiect de meditație din vocea omului, nici n-am stat să mă gândesc pe ce criterii s-ar diferenţia vocile, ori dacă contează intensitatea sonoră sau timbrul vocal; ori dacă şi în ce măsură se pot emite judecăţi asupra oamenilor în funcţie de vocea pe care o au; dacă receptarea ei atentă îţi dă acces la starea interioară a unui om sau altele de acest fel. Precizarea lui Isus din evanghelia acestei duminici: "ele vor asculta glasul meu" nu face decât să-mi pice fisa pentru asa ceva. Ce poate face o voce? Poate ascunde sau poate descoperi, poate încânta sau indispune. Este un indiciu incontestabil (pe lângă amprentă) al identităţii unice a unei persoane. Ceea ce altădată era posibil doar în poveşti: "Sesam, deschide-te!", azi se vede la tot pasul şi în realitate: articulezi un sunet, rosteşti un cuvânt şi uşa dinaintea ta se deschide. 

     Nu despre asemenea minuni tehnologice vreau să vorbesc şi nici să frământ incompetent consideraţii asupra unor lucruri în care mi s-ar solicita mai degrabă rezerva şi tăcerea decât vorbăria goală. Mai degrabă aş vrea să îmi focalizez atenţia pe vocea omului. Prin intermediul ei, descoperim ceva din personalitatea şi caracterul omului. Simpla ei receptare ne face să reperăm starea sufletească a omului şi, într-o oarecare măsură, gradul lui de educaţie şi formare umană. În ea ne exprimăm pe noi înşine. Bineînţeles că vocea este un dat al naturii, dar şi unul din elementele prelucrabile din dotarea noastră genetică. De aceea, se poate vorbi de voce schimbată sau disimulată, voce prefăcută sau distorsionată, voce formată sau deformată. Vorbeşti la telefon cu cineva, cuvintele descriu o situaţie pozitivă, dar intonaţia vocii îţi trădează starea emoţională opusă semnificaţiei celor rostite. Şi automat întrebarea suspicioasă din partea subiectului receptor: "dar ţi s-a întâmplat ceva?" Dacă ne este posibil să dăm în vileag interiorul nostru prin vibraţiile vocii, la fel de posibil este să ajungem tot prin vocea noastră în zona interioară a eului nostru. Vocea poate fi un loc de întâlnire cu noi, un prilej de a ne experimenta pe noi înşine. Descoperim, în măsură în care ne facem timp de a ne auzi, cum suntem dispuşi lăuntric. Vocea exterioară poate dezvălui şi atenţia pe care eu o acord vocii mele interioare, adică instanţei mele celei mai intime: conştiinţa. Oamenii care îşi ascultă vocea conştiinţei, vor lăsa să se vadă în vocea lor exterioară fidelitatea faţă de vocea interioară. Vor vorbi la fel, vocabularul nu le va fi diferit, însă emisia cuvintelor, vibrarea lor, intensitatea sonoră se vor schimba. Dostoievski vorbeşte undeva de un om încărcat în sufletul lui cu tot felul de necuviinţe şi fărădelegi. Auzindu-l, oamenii îşi dădeau seama că nu este în sintonie cu el însuşi. Dar omul şi-a intentat proces sieşi şi şi-a jurat convertire, schimbându-şi viaţa. Vorbirea lui a devenit demnă şi până şi vocea lui se schimbase, scrie romancierul.

      De câte ori am avut posibilitatea să-mi ascult vocea înregistrată, tot de atâtea ori am fost nemulţumit. Nu-mi place să mă aud cum vorbesc. Într-un fel mă aud eu cu urechile mele şi în alt fel  îmi dau seama că mă aud ceilalţi. De aici deduc că aprecierea pe care mi-o fac mie însumi e alta decât cea care mi-o fac ceilalţi, şi că ea este numai atunci am o ideea completă despre mine când iau în seamă modul în care mă aud şi mă percep cei dinaintea mea.   

      Îmi pot asculta vocea exterioară, îmi este spre binele meu însă să-mi ascult vocea interioară şi să evit pe cât posibil o raportare conflictuală la ea. Dar astăzi mi se deschide o altă posibilitate, o altă vibraţie sonoră; o altă voce cere să fie auzită cu atenţie: vocea Bunului Păstor. Isus îşi doreşte ca oile să-i asculte vocea. Nu se întâmplă mereu asta. O ştim prea bine şi din parabola oiţei pierdute. Trebuie să învăţăm să percepem vocea lui Isus. Iar în atingerea unei asemenea performanţe spirituale trebuie să ne şlefuim auzul. Isus vorbeşte cu o voce unică. Dintr-o inimă blândă şi smerită, dintr-o inimă în care se contopesc adevărul şi iubirea, cum ar putea să fie exteriorizate cuvintele şi ce tonalitate mai frumoasă ar putea să existe decât cea a vocii lui Isus?

    Biserică vrea în duminica a IV-a a Paştelui să se roage pentru vocaţii la viaţa consacrată. În ce constă vocaţia la viaţa consacrată? Ce au deosebit cei care fac parte din aceasta categorie de oameni din interiorul Bisericii? Vocaţia în sine nu se lasă pe deplin înţeleasă, şi asta pentru că, dacă ea e veridică, îl implică pe Dumnezeu. Fără a vrea să mă pierd în căutarea unei definiţii (încă una pe lângă nenumăratele deja formulate) pentru vocaţie, dar relaţionând-o la importanţa vocii, mă gândesc că printre cerinţele ei ar trebui să fie şi această străduinţă din partea subiecţilor vizaţi, barbaţi sau femei, tineri sau adulţi, să lucreze la asemănarea vocii lor cu vocea Bunului Păstor. În ce grad de asemănare este vocea unui preot cu vocea Bunului Păstor? Cum ar trebui să arate această voce aşa încât pe modulaţiile şi vibraţiile ei să se grefeze vocea lui Isus? Ca persoană consacrată, îndeosebi ca preot, nu poţi să vorbeşti oricum. Şi aici am în vedere nu atât fineţea şi selecţia cuvintelor sau erudiţia limbajului, ci sonorizarea, tonalitatea, emisia şi articularea cuvintelor. Anii de formare din timpul seminarului trebuie să includă, pe lângă multe alte formări, şi formarea sau modelarea vocii, aşa încât şi numai perceperea ei să dezvăluie celui care o aude că vorbitorul, cu toată normalitatea pe care o etalează, are totuşi ceva în plus, ceva legat de sacru şi de divin. Prin vocile atâtor consacraţi ar trebui să se reproducă multiform vocea Păstorului divin. Standardul este destul de înalt. Însă foloasele sunt   mai mari decât am fi în stare să apreciem. Vocea Bunului Păstor transpusă în vocea fiecărui om consacrat, fiecărui preot...Să se întâmple mereu, chiar n-ar fi puţin lucru!