Rugăciunea unei broaşte

Toată creaţia să-l laude pe Domnul!

          "Într-o noapte, în timp ce fratele Bruno se ruga, s-a simţit deodată deranjat de orăcăitul unei broaşte. A încercat mai întâi să nu-l ia în seama, dar degeaba. După un răstimp n-a mai putut suporta şi, mâniat, s-a apropiat de fereastră şi a strigat cu putere: "Linişte! Tocmai mă rog." Fratele Bruno era un sfânt şi pentru asta i-a fost ascultată imediat porunca. Toate vietăţile au amuţit, pentru ca să se facă liniştea propice pentru rugăciunea lui. 

Însă în rugăciunile lui Bruno începuse să-şi facă loc un alt sunet - o voce interioară care îi spunea: "Poate că lui Dumnezeu îi place orăcăitul acestei broaşte la fel de mult ca rugăciunea şi cântarea psalmilor de către tine" - Ce poate să-i placă lui Dumnezeu la orăcăitul unei broaşte? replică Bruno în sinea lui, ironic. Însă vocea interioară nu-i dădea pace: "De ce crezi tu că a creat Dumnezeu un asemenea sunet?"

        Bruno se decisese să descopere acest lucru. Se aplecă spre fereastră şi porunci cu glas răsunător: "Cântaţi!" Orăcăitul ritmat al broaştei umplu din nou zarea şi fu însoţit cu multe variaţii de toate broaştele din apropiere. Şi în timp ce Bruno lăsa ca sunetele să vină asupra lui, vocile vietăţilor nu i se mai păreau deloc stridente şi supărătoare, ci cu-adevărat înfrumuseţau liniştea nopţii, deoarece el nu li se mai împotrivea deloc. Această descoperire a făcut ca inima fratelui Bruno să intre în armonie cu universul, şi pentru prima oară în viaţa lui a înţeles ce înseamnă să te rogi." 

               (traducere şi adaptare proprie, Rugăciunea unei broaşte, Anthony de Mello)

        Din ce în ce mai minunată ni se devăluie natura în această perioadă. Ne pierdem cu admiraţia în verdele ei proaspăt care ţâşneşte din orice crenguţă, din orice colţ de pământ; corola florilor ne oferă o adevărată desfătare a privirii; tot felul de vietăţi populează pământul spre bucuria noastră! Cum să nu te inspire totul la admiraţie şi exaltare? Cum să-ţi mai stea privirea încremenită în pământ când în jurul tău gravitează atâta splendoare? Priveşti petalele unei singure flori şi-ţi este deajuns, căci ştii că frumuseţea culorilor ei nu o poate produce sau reproduce nici cea mai inteligentă acţiune umană. Numai o exaltare asupra minunăţiei universului a putut să-l inspire pe autorul biblic să aşterne cuvintele psalmului 148: 

         "...Lăudaţi-l pe Domnul voi ce de pe pământ, monştrii mării şi toate adâncurile...munţii şi toate dealurile, pomii roditori şi toţi cedrii, fiarele şi toate animalele, reptilele şi păsările înaripate!" 

sau pe cele ale psalmului 19: "Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor lui o vesteşte tăria...Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să se audă: dar în tot pământul a ieşit chemarea lor..." 

  

      În timp ce scriam povestea de mai sus, mi-am amintit ceea ce o doamnă, cu o undă de tristeţe pe chip, mi-a spus într-o dimineaţă de vară, aici în Austria: "Aseară n-am mai auzit broscuţele orăcăind în iazul de lângă casă. Cu siguranţă a plecat una din ele şi cea rămasă e tristă şi nu cântă de una singură. Simţeam că trebuie să-mi stăpânesc amuzamentul şi să mă pun în acord emoţional cu destăinuirea ei înduioşătoare. Era, da, înduioşător ce-mi spunea. În mine însă era o mirare şi o perplexitate aparte: să-ti placă aşa ceva; să îţi doreşti să ai două broscuţe în iazul de lângă casă şi să laşi să-ţi fie ornate prelungile seri de vară cu cântecul lor. Da, şi în asta se poate ascunde una din nenumăratele bucurii pe care toată creaţia este dispusă să ni le ofere cu nesfârşită generozitate.