Pacea să fie cu voi!

Voi îmi veţi fi martori!

     Am reţinut aceste ultime cuvinte care încheiau evanghelia acestei duminici şi-am început să mă gândesc la ele. Sunt rostite de Isus către ucenicii săi. Pe drept erau numiţi martori. Au avut marele privilegiu să stea în compania unui înviat şi să vadă cum acesta mănâncă o bucată de peşte fript. Cu unul înviat din morţi, nu cu unul reîntors dintre cei morţi. Uimirea şi palpitaţiile inimii lor erau de nedescris, lasă evanghelistul Luca să se înţeleagă. În punctul în care i-a adus Isus, le era imposibil să mai păstreze vreo urmă de scepticism, să mai frământe în mintea lor vreo ipoteză sau teorie adversară învierii. Asta au făcut-o mult ulterior alţii, oameni cu carte şi şcoală, dar nu ucenicii. Ei erau prea nesofisticaţi, prea realişti, oameni pentru care contau mult prea mult faptele şi nu doar vorbele, mai ales că era ceva cu totul şi cu totul de neimaginat pentru ei: învierea. Acestui mănunchi de oameni îi adresează Isus cuvintele din titlul acestei reflecţii (nu predici!): voi îmi veţi fi martori! Ca şi cum le-ar spune: voi veţi fi credibili pentru ceea ce veţi spune. Sunteţi prea simpli ca să se creadă că le-aţi inventat pe toate şi, de-acum înainte, vă veţi dovedi cu toţii prea îndărătnici ca să vă mai poate opri cineva. V-am pus în faţa evidenţei. Îmi vestiţi adevărul cu orice preţ, până la moarte. Nimeni nu vă va mai putea închide gura. 

     Ceea ce era de neimaginat pentru ei, a apărut în faţa ochilor lor: un Înviat. Pentru noi însă, mult departe în istorie de privilegiaţii martori oculari, rămăne întrebarea: oare cum era Isus înviat? Ce înseamnă să fii înviat? Ce înseamnă să nu mai depinzi de legile şi condiţionările spaţiului şi ale timpului şi cum de mai poţi mânca o bucată de peşte fript? Eşti doar imaterial sau totuşi şi material? Fapt este că nu ne explicăm învierea în sine. Dar martorii ei tot trebuie să fim, că aşa ne vrea Isus! Ucenicii nu mai sunt demult între noi, nici urmaşii lor direcţi. Şi mulţi dintre cei de la care am auzit despre înviere au plecat dincolo. Ucenicii au fost primii martori, martorii unei evidenţe. Noi, în schimb, nu. Noi suntem altfel de martori. Noi îi credem pe ucenici pe cuvânt. Un cuvânt care la rândul lui nu se sprijină pe vreun alt cuvânt, ci pe experimentarea evenimentului în sine. Când îi văd pe ucenici ce drastici şi exigenţi examinatori ai lui Isus au fost, cât de greu s-au lăsat lămuriţi, n-am cum să nu-i cred pe cuvânt. 

    Noi suntem altfel de martori. Noi i-am crezut pe cuvânt pe cei care la rândul lor tot aşa au crezut. Şi aşa va trebui să creadă şi generaţia următoare, tot pe cuvânt. În planul relaţiei interumane, e mai calitativ să crezi pe cuvânt, decât să te arăţi un îngheţat cerşetor de dovezi şi de fapte. Cine mă crede pe cuvânt, fără să-mi pretindă arătarea faptelor, mă onorează, îmi acordă credibilitate şi implicit încredere. Cine nu pune preţ pe cuvântul meu, acela nu mă preţuieşte prea mult nici pe mine.

    Mă întreb însă în ce condiţie pot să mă bucur de onoarea de a fi crezut pe cuvânt, mai ales când acest cuvânt priveşte evanghelia şi vestirea că Isus a înviat. Eu şi alţii, indiferent de poziţia ocupată în Biserică, vom vorbi despre credinţa noastră, va trebui să o predăm mai departe. Vom fi credibili pentru ceea ce vom spune? Ne va crede generaţia ce va să vină? Eu cred că da. Însă cu condiţia pe care ne-o indică evanghelia de azi: "Pacea să fie cu voi!" Şi deduc brusc că dacă voi avea pacea în mine, voi ajunge să fiu credibil. Desigur, pacea interioară. Noi ştim întrucâtva ce vrea să spună sintagma pacea interioară, dar pe deplin n-o înţelegem şi suntem departe de a fi întru-totul posesorii ei. Ne limităm să o avem doar parţial. Pentru dobândirea ei se cere energie multă, se pretinde luptă! Paradoxal, ajungi să spui: Ca să am această pace, a trebuit să lupt pentru ea, să mă zbat! Nu te gândi că mi-a fost uşor! Pe mine mă fascinează oamenii care emană pacea interioară în cuvintele şi în felul lor de-a fi. Şi o fac nu pentru că-şi propun asta, pentru că li s-ar fi fixat asta ca o ţintă. O au într-înşii şi o respiră pur şi simplu în afara lor. E ceva ce nu ţine de fire sau dispoziţii explicabile psihologic. E pacea lui Cristos în ei. E pacea pe care el o dăruieşte şi care nu are origine în lumea asta.  

     Vreau să fiu şi eu martor. Vreau să fiu crezut şi eu pe cuvânt. Numai de-aş avea mereu pacea! Ea mi-ar da mereu credibilitatea cuvintelor, credibilitatea mesajului meu de creştin, că Isus a înviat!