Ma îndoiesc, deci (și) cred

Îmi place duminica a 2- a a Paştelui de mulţi ani, de când eram copil. Îmi place pentru că este numită duminica albă şi că prin asta mă trimite cu gândul la cei care se botezau în primele veacuri de creştinism şi umblau îmbrăcaţi în alb. Încerc să-mi închipui ce privelişte frumoasă se crea în bisericile de atunci, ce încântare şi bucurie spirituală se vedea pe feţele noilor încorporaţi în Biserică. Însă îmi place această duminică mai ales pentru că mi-l pot imagina pe Toma şi tot scenariul legat de întâlnirea lui cu Isus înviat din morţi; încăpăţânarea lui de a crede celorlalţi 10 care îi vorbeau de Isus cel viu şi pretenţiile lui de a-şi pune degetul în coasta lui Isus. Îl privesc "prăbuşit" cu totul înaintea lui Isus Cristos, capitulând în tot ce a fost în sufletul său obstinaţie, dubii, nelămurire şi necredinţă. Altfel decât sub eticheta cu care îl auzeam în timpul anului în fel şi fel de contexte banale: "tu eşti ca Toma necredinciosul", apărea acum în relatarea evangheliei cu scenariul în care el îşi juca pe durata temporală a unei săptămâni necredinţa şi frământările care au culminat într-o splendidă şi neegalată mărturisire de credinţă, de ceilalţi apostoli. Nu simţeam nicio asemănare cu Toma la nivel mental ori emoţional, cu atât mai puțin la nivel spiritual, întrebându-mă mereu cu o subînţeleasă învinuire la adresa lui, cum de a putut să se manifeste aşa. Cum să nu fi găsit el în lăuntrul lui atâta dispoziţie pentru a da crezare confraţilor săi? De ce a îndrăznit să fie necredincios? Cum şi-a permis să nu vrea să creadă? E posibil aşa ceva? Mă plasam singur de partea celor zece ucenici. Nu puteam nicicum să-mi aplic calificativul "necredinciosul".

Figura lui Toma îmi place astăzi, pentru că felul lui de a-şi lucra credinţa şi de a-şi face proprie convingerea că Isus a înviat se regăseşte în mulţi oameni de după el. Toma nu este un caz singular; el este un tip emblematic. În nenumăraţi oameni s-au regăsit frământarea şi zbuciumul său interior, neputinţa dureroasă de a consimţi la conţinuturile credinţei, tentaţia greu de stârpit a tăgadei, cumplita zbatere singuratică între consimţire şi respingere. Câte suflete nu simt incursiunile nemiloase ale întrebărilor care răscolesc dulcile şi liniştitele convingeri de altădată, întrebările care îşi fac intrarea in interiorul fiinţei parcă fără nicio cauză și de nicăieri sau care se nasc din tot felul de lecturi şi experienţe şi care nu mai vor să dea pace! Câte clipe de mistuitoare îndoială care se consumă în sufletul atâtora, mai ales în cel al tinerilor, în care parcă nimic nu mai este trainic şi asigurat în edificiul credinţei şi în care totul înclină să ia distanță rând pe rând de tot ce ține de universul credinței și al lui Dumnezeu! Aşadar credinţă şi îndoială! A cui să fie acestea două şi confruntarea dintre ele? A celor imaturi şi mici în credinţă? A minţilor ştiinţifice? A celor care stabilesc drept adevărat doar ceea ce poate fi supus verificării simţurilor? A celor nefamiliarizaţi cu cele sacre? Ca să arăt că nu este numai a acestora, şi că, în realitate, priveşte şi pe cele mai alese şi lucrate suflete în viaţa spirituală, voi reda câteva cuvinte dintr-o mărturisire a sfintei Tereza a Pruncului Isus: "M-au chinuit gânduri oribile. Modul de a gândi al celor mai răi materialişti m-a asaltat: mai târziu va explica ştiinţa totul pe cale naturală". Nu cred că există om în credința căruia să nu fie puțin din îndoiala și necredința lui Toma, chiar în cea mai diluată sau diminuată formă. Și cât este de trist că în cazul atâtora durează poate ani de zile! Necredinţa lui Toma s-a consumat la opt zile după înviere, când Isus era la a doua întâlnire cu ucenicii. Prima întâlnire, din seara Paştelui, o ratase Toma. Pe asta nu şi-a mai permis s-o rateze. Prea îl răscoliseră spusele despre învierea lui Isus. A  ţinut să se convingă singur, a vrut printr-o atingere să spulbere orice obscuritate, orice rest de îndoială. Cadrul pentru aşa ceva i-a fost oferit de însuşi Isus care l-a invitat să facă ce și-a fixat în minte, numai să creadă! Și Toma, încolțit parcă din toate părțile, împins până în fața celei mai impozante evidențe, crede! 

Vorbind mai sus de îndoială, mi-a venit în minte Decartes și teoria lui științifică: dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. Aș îndrăzni să reformulez (ca doar n-aş fi primul şi nici n-ar fi prima reformulare!!!) silogismul cartegian: dubito, ergo credo, credo, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cred. Dacă mă îndoiesc, înseamnă că încă mai cred. În orice credință se poate ascunde o fărâmă de îndoială. Însă inversând întrebarea, se poate spune și că în marile îndoieli persistă măcar puțină credință? Dacă te îndoiești, înseamnă că te îndoiești de ceea ce încă mai ai în tine, adică de credință, respectiv de necredință, îndoiala fiind faza dinaintea opțiunii definitive pentru una sau alta. Un proverb japonez scurt sună așa: dacă mergi, să mergi; dacă stai, să stai. Niciodată să nu eziți! De-ar fi atât de ușor să aplici cuvintele acestea și pentru domeniul credinței! Dar nu e așa! Aici ești invitat să crezi incredibilului și să mărturisești invizibilul. Evidența în fața căreia a stat Toma, nu ne este acordată și nouă. Noi totuși ne gândim că-l putem întrece pe Toma pentru că Isus ne rezervă nouă fericirea celor care nu văd și totuși cred. De fapt, avem încotro? Mă întreb câți dintre noi, având șansa vederii directe a lui Isus, șansa lui Toma, n-ar opta mai degrabă pentru ea, decât pentru fericirea celor care cred fără să vadă? Și pe câți n-ar elibera o asemenea șansă, să fie ea și de o secundă, de multele și chinuitoarele zbateri între credință și necredință? Dar mă mai întreb: de ce nu l-am crede toți pe Toma care a mers până la ultima probă, care a văzut cu ochii lui? De ce nu l-am crede cu toții pe acest om extrem de realist, făcut dintr-o bucată, care nu se dă mulțumit doar cu zvonuri și vorbe, care e departe de a fi un visător sau iluzionist? De ce n-am găsi în el un reprezentant în stare să eradicheze definitiv din toţi, din noi toţi, orice îndoială şi orice suspiciune? 

Sunt oameni privilegiați cu o credință curată, constantă, senină, nezdruncinată şi neîncercată. Ce-i drept, puțini, foarte puțini. Așa o credință este, din punctul meu de vedere, pur și simplu un dar, un dar la cerului. Dar în majoritatea cazurilor, în marea familie a credincioșilor, credința are ingredientul (neplăcut!?) al îndoielii. E foarte comod fără îndoieli, însă dacă ele există, atunci ele trebuie să ducă la...mai multă credință. Dacă mă îndoiesc, asta înseamnă că în mine credința e în mișcare, în mine se petrec transformări și prin însăşi îndoială pot accede la mai multă credinţă. Îndoiala nu va putea să mă aducă în fața unei necredințe pure. Nimeni nu-și va putea argumenta convingerea că tot ce conține credința este un mare fals. Nimeni nu va reuși asta! Se poate vedea asta și la Cioran și la alți gânditori care acuză că nu găsesc în ei capacitatea de a crede. Asta e altceva! Nu voi putea eu demonstra de ce mai degrabă cred decât nu cred. Nu voi putea explica ce înseamnă să cred. Însă nici necredinciosul nu-mi va putea aduce argumente care să mă convingă că de fapt nu este nimic de crezut. 

Mă întorc la apostolul Toma și-l aud rostind, cutremurat de înfățișarea divina a lui Isus: Domnul meu și Dumnezeul meu! Îi mulțumesc Domnului pentru credința pe care o am împreună cu toți cei care cred în ceea ce cred și eu. De va fi să se infiltreze îndoieli în multele încăperi ale sufletului meu, le voi primi şi-l voi ruga pe Domnul nostru să nu mă lipsească de harul său pentru a le depăşi, ca să pot să dobândesc mai multă, din ce în ce mai multă credinţă!