Dorit Mesie, vino!

    Zilele care ne despart de Crăciun sunt puţine. Concertele curg în lanţ. Sărbătoarea Crăciunului este atât de minunată, că nu ajunge să fie rostită, ea trebuie neapărat cântată, am spus câdva. Mă conving de acest lucru în fiecare an, descoperind câte un nou colind care exprimă ceva din farmecul şi minunăţia Crăciunului. Creativitatea pare să tot fie solicitată şi să nu vrea să se termine nicicând. Vorbeam cu un tânăr din Iran zilele trecute. Mi-a mărturisit că vrea să devină creştin, bucuros că descoperă tot mai multe din credinţa creştină. Şi mi-a mai spus că e prima oară în viaţa lui când sărbătoreşte Crăciunul. Pe străzile oraşului său, în familia sa nu a fost niciodată Crăciunul. M-am transpus involuntar în situaţia lui şi am simţit un fel de pustiire a trecutului meu. Mă vedeam silit să elimin tot ceea ce era legat de Crăciun. Cum să-mi văd trecutul fără tot ce ţinea de această sărbătoare? Îmi venea să-l compătimesc, copleşit de gândul că în cazul lui nimic nu mai era recuperabil. Însă din anul acesta începând se va putea bucura de Isus, de naşterea lui, de iesle, de cântece, de toate sărbătorile. Ajunge numai să vrea să fie creştin, să-i placă să aibă această credinţă. 

     A patra lumânare arde şi-mi sugerează ideea de plenitudine. Când Isus a venit pe pământ, timpurile se "pliniseră", aşa cum se exprimă sf. Paul către Galateni. Cu cele patru lumânări arzânde, coroana de Advent trăieşte şi ea condiţia ei de plenitudine. Ei nu i se mai poate adăuga nimic. E completă în ceea ce are şi în ceea ce oferă. În forma ei circulară văd infinitul dumnezeiesc care ne asumă şi ne cuprinde pe toţi în lumina sa. Îmi doresc până la Crăciun zile în care să crească abundent în suflet simplitatea. Naşterea lui Isus nu are complicaţii, pe seama ei se fac cu greu speculaţii. Dumnezeu ni se manifestă atât de simplu că abia ne vine să credem că e chiar El în acţiune. Trebuie să vedem cum ne recuperăm, în sensul cum ne dezbrăcăm de tot apanajul sau surplusul care înăbuşă simplitatea divină.