Ce aşteptăm de la Dumnezeu?

      Despre parabola evangheliei de astăzi s-au scris cărţi întregi. A fost analizată în fiecare detaliu şi sub fiecare aspect: filologic, istoric, teologic, cristologic, antropologic. O lecturăm uşor şi totuşi o înţelegem cu ceva dificultăţi. Dacă o înţelegem până la capăt! Discursul parabolic al lui Isus e concentrat în evanghelia lui Matei într-un alt capitol. Aici, în capitolul 20, revine, am spune, cu o piesă de artilerie grea. E vorba de aceeaşi Împărăţie a Cerurilor. Pentru înţelegerea ei, Isus mai spune o parabolă. Ea ne este acum binecunoscută. Scena e smulsă din viaţa cotidiană a unui proprietar de vie. Nu pledez pentru o interpretare alegorică a parabolei, de genul, Isus e administratorul, primul lucrător e un creştin iudeu, iar ultimul un creştin provenit din păgânism. Procedând aşa, am lipsi de aplicabilitate actuală parabola. E adevărat că unele parabole sunt înţelese contextual, dar ele au şi un mesaj peren, dincolo de orice limitare geografică sau temporală. 

     Am întrebuinţat termenul "aplicabilitate". Mă întreb care este aplicabilitatea reală a acestei parabole? Este ea de genul acelora cu finalul: mergi şi fă şi tu la fel? Pare că nu. În care circumstanţe ale vieţii ar trebui să ne comportăm aşa cum vedem în parabolă? Ne dezvăluie parabola un fel aparte de dreptate? Sau ne învaţă ceva despre Dumnezeu? Într-o oarecare măsură trebuie să-i dăm dreptate lui Bultmann când spune că orice discurs despre Dumnezeu este implicit şi un discurs despre om şi invers. Zic, într-o oarecare măsură, deoarece parabola lucrătorilor în vie ne dezvăluie o dimensiune a lui Dumnezeu pe care nu o regăsim la oameni. Ea îşi propune să ne provoace, să ne pune pe gânduri şi să răstoarne ceva în noi. Prin intermediul ei Isus vrea să ne spune ceva în genul: uitaţi-vă numai cum gândeşte şi cum se poartă Tatăl meu! Iar noi, stupefiaţi, să reacţionăm cu cuvintele: Aşa ceva e împotriva simţului comun al dreptăţii! Da, ar fi replica lui, însă nu împotriva vreunuia dintre voi! Cine ar imita procedura de remunerare pe care o foloseşte proprietarul viei? Vreun om de afaceri? Vreun responsabil de firmă? E împotriva rentabilităţii. Mă gândesc însă că în acest caz, în cazul acestei parabole, nici nu e nevoie să împrumutăm atitudinea stăpânului viei. El este Dumnezeu, noi nu. El are oferta mântuirii, noi sunt destinatarii ei. Ce ar trebui atunci să facem noi? Ar trebui să încetăm să ne supărăm pe Dumnezeu pentru că este din cale afară de generos. Şi asta numai dacă ne plasăm în rândul primilor lucrători. Dacă suntem mai la final, să ne bucurăm de bunătatea impredictibilă a lui Dumnezeu. Cine l-ar putea acuza că a dezavantajat pe vreunul? Unde nu s-a ţinut el de cuvânt? Unde a stabilit că plăteşte altfel în cazul în care se lucrează mai puţin? Dacă ne gândim la dinar ca la fericirea cerească, am putea admite subunităţi de fericire? Parabola e mare şi plină de întrebări. La unele răspundem din poziţia morală, spirituală sau socială în care se aflăm. La altele ne va răspunde Dumnezeu, cum va binevoi, abia când, încheiate conturile vieţii, vom sta înaintea lui, mizând că în palma lui nu are pregătit altceva pentru noi decât tot un dinar.