Lumânarea de la Botez

Prilej de amintire

    Cine mai ştie ce s-a întâmplat cu lumânarea care a început să ardă la botezul lui, din momentul în care preotul a făcut această invitaţie părinţilor: "primiţi lumina lui Cristos!"?  Unde a fost ea aşezată şi cum a fost privită ulterior? A mai fost ea aprinsă? Dacă aş avea acum înaintea ochilor mei propria lumânare de la botez, cu siguranţă aş încerca emoţii speciale. Mai întâi aş privi-o cu toată atenţia, în tăcere şi cu un fel de consideraţie aparte; aş lua-o în mâinile mele cu grijă şi mi-aş lăsa gândurile să zboare peste ani şi spaţii până la începuturile existenţei mele în această lume, ba puţin mai încoace, până în clipa renaşterii mele creştine, până în seara zilei de 15 martie 1981, când am primit sacramentul botezului. Aş lua între degete fitilul negru al lumânării, cu convingerea că de atunci n-a mai ars în nicio altă ocazie timp de 31 de ani şi m-aş strădui cu toate datele pe care le am deja în memorie: biserica din sat, imaginea părinţilor, a naşilor, preotul celebrant, ritualul care îmi este cunoscut, locul din biserică, să reconstitui în mintea mea cadrul acelei sărbători unice din viaţa mea, când lumânarea a ars la botezul meu pentru prima şi, cred că nu greşesc să cred, ultima dată. M-aş bucura să pot păstra acum această lumânare ca pe unicul lucru care a fost atunci de faţă, ca o martoră inconştientă, arzândă, la sacramentul încreştinării mele. Ce păcat că ea nu mai există, că de ea nu s-a îngrijit nimeni!

      Am intrat în biserica parohială de aici şi am fost surprins să văd atâtea lumânări în jurul bazinului baptismal (spun bazin pentru că în biserică se celebrează botezul şi prin scufundare). Erau atâtea lumânări câţi copii la prima sfântă Împărtăşanie. Uitându-mă atent, am văzut că ele erau lumânările lor de la botez. Au fost păstrate timp de 8 sau 9 ani. Şi vor continua să fie păstrate. Frumos şi mişcător! Ce valoare capătă ele acum, când se fac martore şi la prima primire a sfintei Împărtăşanii! Pe ele sunt inscripţionate numele, data botezului şi cea de la prima sfântă Împărtăşanie. E un sentiment pe care poate încă nu-l trăiesc copiii în toate amploarea şi frumuseţea lui spirituală. Mi-am dorit, în timp ce admiram frumuseţea lor artistică şi cugetam la valoarea lor spirituală, să o am şi eu pe a mea, aşa cum era ea atunci, mult mai simplă şi cu siguranţă mai lungă. Aş fi aprins-o în fiecare an la data botezului meu timp de o oră, ca să-mi amintească cu flacăra ei demnă, tandră şi neclintită că trebuie să mă străduiesc să fiu aşa cum le-a fost spus atunci părinţilor şi naşilor mei: "aveţi grijă ca acest copil al vostru să fie un copil al luminii".  Străduinţa mea rămâne valabilă şi în absenţa ei, pentru că, cu o urmă de tristeţe nemângâiată recunosc, această lumânare nu mai există. Dar dacă a ta, a celui care citeşti aceste rânduri, există, e frumos să o păstrezi ca să-ţi fie prilej de sacră amintire a unui eveniment atât de mare de care a avut parte viaţa ta în perioada incipientă şi atât de fragedă a existenţei ei: Botezul.