Riscul de a fi ales

Poporul evreu

       

         Goldstein, un bătrân evreu de 92 de ani, a trebuit să suporte în viaţa lui pogromul din Rusia, lagărul de concentrare din Germania şi multe alte persecuţii. „Oh, Doamne!”, spuse el oftând „e adevărat că suntem poporul tău ales?” O voce cerească i-a răspuns: „Da, Goldstein (piatră de aur), evreii sunt poporul meu ales.” Bătrânul reluă întrebând: „Nu crezi că ar cam fi timpul să-ţi alegi un alt popor?” (Anthony de Mello)

   

         Chiar şi o privire fugitivă şi superficială asupra istoriei multimilenare a poporului ales este suficientă pentru a observa mulţimea de necazuri şi cruzimi care s-au îngrămădit în sufletul lui de-a lungul vremurilor. Faptul de a fi ales aduce cu sine un anumit risc, chiar şi când (sau mai ales când!) alegătorul este Dumnezeu. Cu ce alt privilegiu să-l compari pe acela de a fi în lume şi în noianul de popoare perindate pe scena istoriei acestui pământ, singurul popor ales de Dumnezeu, interpelat direct de el, format ca popor prin intervenţia braţului său puternic, cum se exprimă repetat autorul cărţii Exodului? În noi însă se naşte întrebarea: De ce să-i fi preferat Dumnezeu pe evrei şi nu pe alţii? După ce criterii şi-a luat hotărârea (cu legământ!) de a fi îngrijitorul, apărătorul şi ocrotitorul lor? Ce a surprins la ei mai deosebit, mai atrăgător? Numai să citeşti cărţile Exod şi Numeri, şi începi să te cruceşti peste ce naţie de îndărătnici şi împietriţi, niciodată cu putinţă de satisfăcut, a dat Dumnezeu. Psalmistul vrea să exprime gândul Domnului în Ps 94: "Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta". Şi-a consumat Dumnezeu "nervii" şi şi-a lăsat pusă la încercare răbdarea cu fiii poporului ales pe un arc de timp mult mai mare decât 40 de ani, dar niciodată n-a încetat să-i iubească. Ca o mamă a vrut să le fie, ca un mire care se consumă de iubire pentru mireasa lui şi pe care îl doare până în adâncul inimii infidelitatea acesteia; ca o stâncă de apărare a vrut să le fie Dumnezeu în calea popoarelor asupritoare! Cu toate astea, evreilor nu le-a fost deloc uşor în istorie! Să nu fi ştiut ei să profite de acest privilegiu de a fi predilecţii unicului şi neîntrecutului în atotputernicie Dumnezeu? Dezavantajul de a fi un popor mic l-au resimţit mereu! Acest lucru puteau să fie compensat de faptul că Cel care se jurase că este de partea lor, era cu mai presus de orice şi-ar fi imaginat ei despre măreţie şi putere, dar n-a fost să fie aşa. Evenimentele majore conduc discuţia într-o cu totul altă direcţie. 

      Evreii s-au format direct ca un popor de sclavi. Condiţia aceasta au lepădat-o şi au reluat-o de nenumărate ori! Au slugit egiptenilor, au fost asupriţi de filisteni, au fost asupriţi de asirieni, au venit peste ei babilonienii şi, rând pe rând, perşii, grecii, romanii! Independenţa au dobândit-o abia în secolul XX. Dar tot în precedentul secol au trebuit să suporte holocaustul! Singura vinovăţie care le interzicea dreptul la viaţă era aceea de a se fi născut...evrei! Absurdul şi cruzimea s-au jucat acum câteva decenii pe seama acestui popor. Unora le-a ajuns până peste cap condiţia de a fi poporul ales. Nu mai voiau. Încercările la care au fost supuşi şi consecinţele de a nu-l fi ascultat (?!) întru-totul pe Dumnezeu erau mult peste puterile lor.  

       Riscul de a fi ales e prea mare şi suferinţa, pare-se, fără capăt. A fost mereu un privilegiu unic şi aşa rămâne pentru evrei, dar cu exigenţe pe măsură, impuse chiar de Dumnezeu! Doar nu ar crede cineva că Dumnezeu nu este exigent când alege şi că, fiind ales de el, ţi se desfăşoară înaintea picioarelor covorul confortului existenţial. Lucrul acesta n-a fost valabil nici atunci şi nici astăzi, în orice formă s-ar interpreta alegerea divină. 

       Urmaşii lui Abraham, evreii, n-au fost niciodată la număr cât nisipul de pe ţărmul mării sau cât stelele de pe firmament, însă în ciuda micimii lui, acest popor a avut o continuitate istorică neîntreruptă pe durata a câteva mii de ani. Şi pentru mine acest lucru nu este doar extraordinar, ci poate fi trecut cu lejeritate în colecţia de minuni a lumii. Cu toate atrocităţile simţite, evreii n-au dispărut de pe faţa pământului. Imperiul Persan cu toată gloria lui a trecut, cel Roman la fel; Egiptul faraonilor nu mai există; Babilonul căzut şi nu s-a mai ridicat; strămoşii noştri daci s-au pierdut cu toată civilizaţia lor în negura istoriei. Poporul evreu însă a rămas! El nu s-a stins. Şi asta nu pentru că a avut puterea intrinsecă de regenerare, nu pentru că forţa militară i-a fost invincibilă, ci pentru că Cineva l-a ales, şi, în condiţia asta, orice i s-ar fi întâmplat, continuitatea existenţei îi era garantată. În felul acesta, evreii s-au dovedit neasimilabili, insolubili în mijlocul altor culturi sau civilizaţii. Israelul a fost şi rămâne unic pentru istoria lui conjugată strâns cu puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi a fost istorie cu acest popor. Nu este acest lucru unul demn de toată uimirea? 

      Riscul de a fi ales... Care este până la urmă? Mă întreb: care este "riscul" la nivel personal, atunci când Dumnezeu alege pe cineva? Merită reflecţie acest punct.

      Revenind la evrei şi la alegerea lor de către Dumnezeu, mă întreb de ce nu au putut să-l aleagă şi ei pe Fiul Dumnezeului în care au crezut? Şi acest lucru ar merita reflecţie...