Dintr'ale mele

Pe firul vieţii mele...

     Faptul că nu am o biografie bogată, uşurează mult descrierea mea şi mă obligă să fiu succint. Mă întreb dacă nu cumva voi fi doar subiectiv în ceea ce voi spune. M-am născut într-o familie simplă, de la sat. Am putut să învăţ în sânul ei bucuria pentru lucrurile mici şi să nu aştept lucruri care intră în sfera prisosului, pentru că oricum nu le primeam. Am fost ultimul copil acasă, adică al 10-lea. Sentimentul ca sunt cel mai mic m-a însoţit mereu, uneori folosindu-mi mult, alteori determinând în comportamentul meu tot felul de reţineri neflositoare.

      Gândul că aş putea să devin preot a început să existe în capul meu, cred, din al şaptelea an al vieţii mele. Cum şi în ce împreujurare s-a înfiripat el în mine, nu-mi mai amintesc. Faptul că sunt astăzi preot, e numai pentru că acest gând, atunci în faşă, nu mi-a mai dat pace, ci a ţinut să se impună tot mai mult până să-mi subordoneze toate celelalte gânduri şi să facă ca tot viitorul vieţii mele să existe în funcţie de el. Am început să fiu ministrant pentru că a vrut asta pr. Mareş Petru, acum locuitor al cerului. Aşa m-am familiarizat cu biserica şi cu altarul din satul meu, până când a trebuit să plec la seminar, la vârsta de 14 ani. Desprinderea de casă, de gospodărie, de mamă şi fraţi, de grajdul cu vaci, de căruţă, de munca câmpului am resimţit-o ca pe o ruptură cu trecutul meu, destul de radicală.

     Am făcut liceul seminarial la Bacău, într-un cadru bine organizat, cu un program exigent, cu o viaţă comunitară continuă. Mi-a fost clar atunci că vocaţia pe care o am mă costă mult, că nu mă lasă să mai revin la viaţa dinainte, că-mi ia destul de mulţi ani din viata mea cu formarea pe care mi-o cere, şi că, cel mai important, la capătul ei nu ajung decât cu perseverenţă şi hotărâre neînmuiată de nicio tentaţie. Cineva mi-a spus în acei ani că trebuie să văd ţinta şi să n-o scap din ochi nicicum. Trecuseră doar două luni de seminar şi am ajuns tot la pr. Petru Mareş, spiritual în seminar, să mă plâng că drumul e atât de lung, că nu sunt în stare şi nici capabil să-l parcurg. Mi-a zâmbit paternal şi mi-a spus: "Dar mai ai 9 ani şi 8 luni!"Au trecut anii liceului şi am început la Iaşi seminarul mare. M-am regăsit mai bine în obiectele de studiu. Se focaliza totul pe teologie. Drumul se scurta cu fiecare an care trecea.

     A venit anul pastoral, după anul IV de teologie. Părăseam pentru un an întreg programul pe care îl aveam de opt ani de zile, ca să cunosc o cu totul altă lume. E vorba de Bregenz, Austria. A trebuit să învăţ germana, dominat de sentimentul acelui copil mic care trebuie neapărat să înveţe cuvinte ca să vorbească când este întrebat ceva. Am descoperit concepţii noi, oameni care îşi înţelegeau altfel viaţa şi credinţa. Erau in mine interogaţii noi, orizonturi puţin mai lărgite.

    M-am întors cu multe gânduri. M-am reacomodat relativ repede. Lumina împlinirii vocaţiei mele creştea din ce în ce mai mult. Am fost hirotonit diacon la data de 4 decembrie 2005, iar pe 29 iunie 2006 am fost sfinţit preot. Am formulat atât de succind cel mai mare eveniment din viata mea: sfintirea ca preot. În realitate, el ascunde în sine haruri, trăiri, aşteptări, emoţii, frământări, gânduri, meditaţii care se pot reda greu şi, din partea mea, cred, şi stângaci. Mă bucur de condiţia de preot, de darul preoţiei din acel an, de la acea dată, din acel ceas binecuvântat şi unic dinaintea amiezii zilei de 29 iunie.

     Imi doresc să lucrez cu oamenii şi pentru ei. Dacă aş înceta să mai lucrez cu ei şi pentru ei, mi-ar fi foarte greu în viaţă, şi lucrurile şi munca mea mi-ar apărea din ce în ce mai fără rost. Am fost la Rădăuţi un an. Apoi au urmat trei ani frumoşi la Iaşi, în care i-am avut aproape pe tineri şi de care m-am bucurat mult de tot.

   Actualmente sunt în Austria şi împart viaţa pastorală cu cea de student. Învăţ mai multe despre Noul Testament. Sper să termin cu bine. Şi mai sper să mă bucur de tot ce îmi va da Dumnezeu pe viitor.