vineri, 25 martie 2016

Moartea ta, Doamne, o vestim




     
     Într-o zi de vineri, sfâşiat de dureri, cu mâinile şi picioarele pironite pe lemnul unei cruci, murea Isus Cristos, în văzul câtorva oameni. Murea Fiul lui Dumnezeu. Pentru cei din vremea lui. Pentru cei din vremea mea şi din orice vreme. A fost o moarte care a cuprins totul, absorbind într-însa păcat şi răutate, nesăbuinţă şi fărădelege, ofensă şi ingratitudine, non-divinul din toate. A fost o moarte pe care Dumnezeu a voit-o. De ce atunci nu cred toţi în ea? De ce n-o înţeleg cu toţii? De ce rămân atât de mulţi în nepăsare? Şi iarăşi...de ce să fie mântuire prin moartea cuiva? De ce să trebuiască să privesc toată viaţa la Cel străpuns, pe pereţi, în biserici, în cimitire, pe drumuri, în destinele atâtor oameni? De ce să stea viata omului sub pecetea crucii? De ce să fie cel Răstignit expresia ultimei şi maximei iubiri, mai mult decât care nu mai am ce să aştept de la Dumnezeu? Şi dacă n-o găsesc aici, unde îmi rămâne s-o mai caut?
      Oricât aş întreba şi oricât n-aş înţelege, răspuns în altă parte nu găsesc. Oriunde aş căuta şi orice aş găsi, nimic n-ar fi pe măsura a ceea ce îmi spune crucea. Indiferent cât mi-ar displăcea, Dumnezeu nu are altceva să-mi dea în schimb. Poate să aibă Dumnezeu altceva în schimbul iubirii? Există în cruce, în afara de păcat altceva decât iubire? Există iubire acolo unde nimeni nu moare pentru nimeni? Câtă iubire poate fi concentrată în moartea unui Dumnezeu-Om pentru toţi? În afara crucii mai rămâne ceva din iubire?  


     Moartea ta, Doamne, o vestim...gândindu-mă acum la punerea ta în mormânt. S-a săvârşit totul. Nu a rămas nimic din Isus care să nu ne fi fost dăruit. Doamne, sa-ţi fie timpul morţii întru odihnă! Îţi sărut rănile şi te venerez, aşteptând în linişte şi reculegere clipa glorioasă a învierii tale. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu