Trăiri tomnatice

     Nu m-am gândit îndelung cu ce ar putea să mă ademenească celelalte anotimpuri, însă ştiu bine că toamnă mă cheamă cu toată splendoarea ei, într-o îmbietoare formă, să stau cu mine, să zăbovesc la umbra mea. Şi aşa, rămas singur, să-ncep să cuget la ce sunt, asumându-mă cu tot ce-am fost şi cu tot ce îmi închipui că ar urma să fiu. Nu pot să nu mă iau în serios când toamna este de jur împrejurul meu! O plimbare prin natura policromă, în care pașilor le dau șansa să mă poarte doar pe mine, cu multele mele gânduri și frământări, adunate nici eu nu știu cum pe axa timpului meu, este ca o celebrare intim-personală pe care numai generozitatea unei toamne mi-o poate oferi. Când din mâinile ei bogate, toamna lasă să se mai desprindă câte o frunză ca să cadă mângâietor peste mine simt că e sărbătoare, una a liniştii şi a regăsirii.  

       Toamna mă lasă în seama mea, satisfăcut de bucuria de a fi cu mine însumi. Ea îmi poartă gândurile spre trecuturi nostalgice, din care n-au mai rămas în mine decât scumpe amintiri. Tot ea îmi ia visele şi mi le duce departe în timp, până în pragul sfârșitului, dacă nu chiar dincolo de el. Dialectica temporalului şi a atemporalului o simt copleşitor în interiorul meu mai ales în după-amiezile de octombrie, când soarele, obosit să mai lumineze, agonizează într-un oranj admirabil pe bolta cerească, lăsând să mi se înece privirea în orizonturi fără sfârşit. În splendorile și descompunerile toamnei găsesc metafora întregii mele vieți. Trăiesc clipe de lumină, de înălţare, de glorie. Totodată, sentimente şi deziluzii pier în mine, topindu-se în neantul neîmplinirii lor. 

       Culorile toamnei sunt multe! Verdele omogen al verii nu se transformă într-un galben omogen autumnal. Nu! Toamnă în fantezia ei îşi rezervă o ameţitor de frumoasă simfonie cromatică, în faţa căreia se oglindeşte atât de frumos diversitatea trăirilor sufletului meu, a oamenilor din viaţa mea, a vieţii în întregul ei. Toamna e cea care aproape mă imploră să dau frâu liber nostalgiei. De fapt, ea e cea care mi-o hrăneşte aducând pe scena simţirilor mele doruri recente şi vechi, locuri şi oameni care nu mai sunt nicăieri decât în inima mea. De ce mi-aş reproşa că sunt nostalgic? De ce aş sugruma în mine un asemenea sentiment? Jubilaţia, vitalitatea, energia, sobrietatea mi le simt celelalte anotimpuri îndeajuns. Cum altfel să rezonez mai bine cu freamătul frunzelor de toamnă? Chiar aş putea să nu fiu măcar puţin nostalgic? Aş reuşi să nu mai port în mine o surdă neîmplinire şi un dor de mai mult decât ceea ce dă lumea?

        Pe covoarele de frunze pe care mi le aşterne în cale toamna în abundenţa ei, păşesc uşor, gol de interese contingente. Păşesc, călcând cu grijă pe axa timpului meu, şi cobor dintr-o clipă într-alta, contemplând splendoarea sfârşitului naturii din jurul meu, încâtat de culori, de frunze, de adierea vântului, de soarele mângâetor, de prilejul pe care mi l-a oferit toamna: acela de a fi stat puţin cu mine.