joi, 29 mai 2014

Isus se înalţă la cer!




     Evenimentul înălţării lui Isus ni-l relatează sf. Luca în prima pagină a operei Faptele Apostolilor. Ucenicii aud ultimele precizări din partea Domnului, cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu şi la menirea lor pe mai departe, înainte ca acesta să dispară în înălţimi. Privirea în sus a ucenicilor Cum s-a ridicat Isus, cu ce viteză urca spre înălţimi, cât de sus s-a înălţat şi unde este de găsit locul în care s-a stabilit, ar fi toate un mănunchi de întrebări asupra cărora, dacă am zăbovi, n-am face decât să ne ocupăm cu zel de învelişul unei sărbători, în detrimentul total al miezului acesteia. 
      Chiar din primele zile ale Paştelui l-am auzit pe sf. Paul  adresându-ne cuvintele: "Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3,2). Pe cât de preţioasă este recomandarea lui, pe atât de exigentă punerea ei în practică. Să cugeţi la cele de sus când eşti împrejmuit numai de cele pământeşti, nu-i o întreprindere spirituală lesne de înfăpuit. Însă de un asemenea tip de cugetare depinde detaşarea sau, mai nimerit spus astăzi, înălţarea noastră de la pământ. Înţelegem să ne asumăm evenimentul înălţării în cheie spirituală în măsura în care nu ne încorsetăm incurabil în cele pământeşti. Depinde de noi dacă rezervăm fiecărei zile o porţie de spiritualitate, o evadare din complexul de griji materiale, o pauză de relaxare interioară. Înţeleg că pentru mulţi această fericită suspensie în cadrul nesimţitei scurgeri a timpului unei zile este dificil de realizat. Însă n-aş arăta înţelegere faţă de cineva care mi s-ar plânge că e prea ocupat şi prea prins în lucruri, săptămâni şi luni întregi, şi deci neputincios în a zăbovi câtuşi de puţin în cele ale sufletului.
     Întrebarea: unde mergi? primeşte din partea noastră de multe ori răspunsuri simple, pentru că se referă la diferitele noastre deplasări cotidiene. De nenumărate ori am răspuns la ea cu cuvântul: acasă. Citeam deunăzi că acasă nu este un loc, ci un sentiment. Să ne imaginăm că cineva ne pune această întrebare, cuprinzând în greutatea ei întreaga noastră viaţă. Deodată unde mergi capătă proporţii existenţiale. Care este finalitatea ultimă a drumului tău nu de astăzi, ci a drumului vieţii tale? Novalis spunea că răspunsul la această întrebare trebuie să fie tot acasă. Unde altundeva să mergem dacă nu acasă? Suntem într-o continuă mişcare, evenimentele vin spre noi ca să se îndepărteze repede în negura timpului, schimbările de pe chipul nostru ne amintesc de efemeritatea acestei vieţi. Toată lumea subscrie adevărului mult repetatei constatări că timpul trece repede. Trece până când vom ajunge la capătul lui. Ori la capătul timpului nostru. 
      Timpul unei întregi vieţi înţeles ca o progresivă urcare spre cer...Spre Isus care este acolo, spre Isus care este aici, cu noi. Viaţa înţeleasă ca un mers continuu pe drumul ascensiunii noastre. Ce bine că sărbătoarea ne dă prilejul să ne gândim că sfârşitul nu-i aici, că viitorul nostru este cerul!         

3 comentarii:

  1. Cristos s-a inaltat! Consider ca e prea ieftin pretextul de a spune ca activitatea zilnica si grijile iti rapesc toata energia si ca timpul iti scapa printre degete. Ma gandesc ca doar cei care vor sa fuga de ei insisi ar putea sa se scuze in asemenea mod. In acest castel interior (casa sufletului nostru) cum se exprima sf Tereza de Acvila, in tihna unei dimineti cu soare, a unei dupa amiezi cu cer innourat sau in amurg, iti poti da intalnire cu tine si cu Dumnezeu.
    Cu bucuria acestei sarbatori sa dam odihna mintii si trupului! Noapte buna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, sunt perfect de acord cu dumneavoastra. Da, am fost larg in ingaduinta mea cu privire la scuza de a nu avea timp zilnic. Bineinteles ca s-ar putea gasi putin timp, insa daca nu e zilnic, n-ar putea veni vreunul cu scuza ca dupa o saptamana, totul i-a curs "printre degete". Frumos gandul sf. Tereza. Cristos s-a inaltat!!! Multa bucurie!

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere