Vino, Doamne Isuse!

Reflecţia duminicală

   

   Nu procedezi deloc înţelept şi în favoarea distracţiei dacă, aflat într-un cerc de prieteni într-un bar, acasă sau la o plimbare, te trezeşti să pui problema sfârşitului lumii. Discuţia nu mai poate continua sub cortina amuzamentelor chiar aşa dezinvolt, chipurile nu mai persistă în jovialitate şi râsete, ci încep să se ascută, iar gravitatea lor să fie din ce în ce mai pătrunzătoare. O părere contrazice pe celelalte şi intră în dilemă inevitabilă cu cea care stă să fie rostită. Nimeni nu pare să îndrăznească să adopte un ton dogmatic, solemn, pentru că nimeni nu poate veni cu pretenţia că scoată la lumină certitudini imbatabile. Afirmaţii de genul: "vă spun eu că aşa-i", "lucrurile vor sta numai în felul acesta", "cutare are în mod sigur dreptate" sunt scăldate de receptori într-o baie de îndoieli şi interogaţii. Acolo unde nu este ştiinţă, e spor de imaginaţie, de scenarii mentale cu privire la care cinematografia şi-a arătat din plin fecunditatea în ultima vreme. Că sfârşitul nu va fi un moment confortabil, relaxant, în faţa căruia să optezi să fii implicat sau să rămâi pe dinafară, e clar pentru toată lumea. Însă ce se va întâmpla exact, ce va fi cu oamenii, cu cei pe care acea clipă îi va prinde în viaţă şi cu cei care de veacuri au avut parte de odihna mormântului, nu mai ştim.

     Nu vreau să fac nicio referinţă la ultimul (din nenumăratele pe care le-a înregistrat istoria creştină!) zvon legat de ziua şi data sfârşitului, interesanta combinaţie numerică: 21.12.2012, pentru că aş intra în dezacord făţiş cu ce îmi spune Isus în evanghelia acestei duminici: "despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni,...ci doar Tatăl" (Mc 13,32). Aş vrea mai degrabă să fac referinţă la ultimele cuvinte ale Noului Testament şi, deci, şi ale Bibliei care nu sunt decât o chemare la adresa lui Isus: "Amin. Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20). Aceasta e ultima cerere, ultima implorare din Sfânta Carte. E tot ceea ce un creştin îşi mai poate dori de la Isus, după ce a trecut prin toate culoarele acestei vieţi pământeşti. O singură aspiraţie mai rămâne vie dincolo de toate dorinţele şi împlinirile acestei vieţi. Un singur dor rămâne nestins în adâncul sufletului: dorul vederii lui Isus, şi de aici chemarea oricărei generaţii de creştini: Vino, Doamne Isuse!

     Ştim că Isus este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, Prietenul, Domnul, Fratele, Mântuitorul nostru. În acelaşi timp, ştim că ne este şi frică de sfârşitul lumii, adică de venirea lui la noi. Am cititi azi dimineaţă din oficiul lecturilor de la breviar câteva gânduri scrise de marele sfânt Augustin: "Cel care este fără griji aşteaptă liniştit venirea Domnului său. Ce fel de iubire faţă de Cristos ar fi teama că el vine? Fraţilor, nu ne ruşinăm? Îl iubim şi ne temem ca nu cumva să vină? Dar îl iubim cu adevărat sau iubim mai degrabă păcatele noastre?" Sunt cuvinte care nu se pot înghiţi fără a fi mai întâi bine mestecate. De ce ne este frică şi de cine ne este dor? Frică nu ne este neapărat de viitor, de sfârşit, ci de starea în care suntem şi în care ne-ar putea surprinde sfârşitul, de starea sufletului nostru; ne e frică că ne-am putea întâlni cu Isus având atâtea pe suflet şi pe conştiinţă: lucruri reprobabile, iertări necerute sau neacordate, păcate ascunse sau neglijate, iubiri convertite în ură şi în nepăsare, cuvinte sau gesturi sau fapte care ne umplu de ruşine, de o altă ruşine decât cea pomenită de sf. Augustin. Ce bine că nu e mâine sfârşitul lumii, că nu e în această seară! Ce bine că e amânat momentul! Şi dacă ar fi săptămâna viitoare, am încerca noi să reparăm conflictele, să cerem iertare, să facem ceea ce ar fi pe placul conştiinţei? Aici este punctul decisiv: chiar dacă ne imaginăm că sfârşitul este la o dată stabilită, noi tot nu ne schimbăm. Jocul mental, autoiluzia că mâine ar fi ultima zi tot nu funcţionează. Si neschimbarea noastră e de fapt prelungirea fricii din noi.

      Nu este în intenţia lui Isus să ne sperie, să ne umple de groază, de cutremurare şi tulburare. Groaza va exista şi există deja în orice inimă care acţionează sub impulsul celui rău. Isus ne vrea vigilenţi şi atenţi cu faptele pe care le săvârşim. Şi vrea să fim cuprinşi în recolta pe care o vor face îngerii împreună cu care va veni. Dar acum ne vrea cu inimi atente, într-o aşteptare calmă şi activă. Şi mai vrea ca să nu amestecăm cuvintele lui cu alte cuvinte, care împreună cu cerul şi pământul, cu alte teorii, versiuni sau elucubraţii inventate de tot felul de impostori şi falsificatori de adevăr legate de sfârşitul lumii vor trece.

     Îi mulţumim lui Isus pentru cuvintele lui şi ne alăturăm corului de creştini care au repetat cu dor şi cu iubire cuvintele: "Vino, Doamne, Isus!". Să vină acum sub orice formă spirituală ar prefera: sacramente, rugăciuni, caritate, ca să vrem cât mai mult să vină aievea în gloria lui divină. Amin.