Anul credinţei

Doamne, cred. Ajută necredinţei mele! (Mc 9,24)

   

     Astăzi, 11 octombrie 2012, noi, creştinii Bisericii Romano-Catolice, am început Anul Credinţei, la  exact 50 de ani de la deschiderea lucrărilor celui de-al II-lea conciliu din Vatican (1962-1965). După ce am avut anul paulin şi apoi cel dedicat preoţiei, papa ne invită acum să parcugem anul dedicat credinţei noastre prin meditaţie, reflecţie personală, celebrări liturgice, cateheze şi alte manifestări creştine. 

    Avem la dispoziţie atâtea materiale, avem un acces fantastic la atâtea documente şi lucrări prin intermediul internetului, cum cei de acum 50 de ani nu au visat să poată avea. Avem un instrumentar fantastic, avem vorbitori erudiţi şi cărţi nenumărate. Ne rămâne să ne întrebăm serios în ce fel avem noi credinţa din toate acestea. 

     E un privilegiu atât de mare să poţi să crezi, e o sursă dătătoare de atâta pace şi echilibru să ai credinţă în Dumnezeu. Starea sufletului celui care nu are credinţă este demnă de compasiune. Acest lucru nu-l spun gândindu-mă doar la profilul moral sau imoral al faptelor lui, ci, mult mai mult, la viaţa şi sensul lui în această lume. De aceea, diferenţierea oamenilor se conjugă şi pe binomul a avea sau a nu avea credinţă.

     În titlul acestui articolaş am redat strigătul unui tată care vrea cu orice preţ ca baiatul lui să fie vindecat. Pentru cel care crede, toate sunt cu putinţă, îi spune Isus. Iar tatăl: Doamne cred. Ajută necredinţei mele! Este o rugăciune atât de intensă şi de sensibilă în aceste câteva cuvinte: ajută necredinţei mele! Cum putem să le înţelegem? Din ce inimă au izvorât ele? Cum să vină Isus Cristos în ajutorul necredinţei noastre? Cât de mult ni se poate subţia firul credinţei? Ce răspunsuri se pot găsi la aceste întrebări şi de unde vin ele spre sufletul nostru?

     Suntem în această viaţă cu noi înşine, cu familiile noastre, cu prietenii şi cu cei pe care viaţa i-a pus în preajma noastră. Suntem şi cu Biserica din care facem parte. Sau nu mai suntem. Papa Benedict al XVI-lea ne invită să ne revizuim atitudinile fundamentale cu privire la viaţa noastră în fața credinței. Merită să citim ce ne scrie în documentul Porta fidei. Sper să fie un text accesibil pentru orice cititor. Pentru o succintă introducere, merită să citim şi ce a scris PS Petru Gherghel în scrisoarea pastorală cu ocazia anului credinţei. Sunt şi atâţia alţii de la care avem mărturii bune, în numele credinţei și pentru afirmarea ei. Să ne lăsăm introduşi în spiritul Bisericii care vrea ca noi toţi să luminăm cu credinţa noastră.

     Sunt mulţi cei care cred. Sunt mulţi şi cei care nu cred, care nu au crezut niciodată, care au încetat să creadă sau care nu știu de ce ar fi bine să înceapă să creadă. Ceea ce face Biserica noastră în acest an, prin toate manifestările ei, sper să fie o interogație serioasă pentru cei din ultimele categorii, și un imbold. Mă bucur să scriu în decursul acestui an lucruri legate de credință pe acest blog. Să fie spre afirmarea credinţei noastre, spre conştientizarea valorii ei şi spre edificarea întregii noastre vieţi în Dumnezeu, cel Unic în fiinţă şi întreit în Persoane, prin asistenţa, ocrotirea şi mijlocirea Maicii Preacurate, Maria.