Arde a doua lumânare!

    Am aprins cu o nerăbdare aproape de copil în această seara a doua lumânare. Lumina nu este singură în sursa ei. Acum ard două lumânări. E mai aproape sărbătoarea Crăciunului. Sincer, nici nu vreau să vină prea repede. Bucuria aşteptării sărbătorii trebuie consumată încet şi cu intensitate până când soseşte bucuria propriu-zisă a sărbătorii. Sunt atâtea momente minunate rezervate acestor zile premergătoare Crăciunului. Noi nu aşteptăm împlinirea unei date (25 decembrie), ci pe Cineva anume. Aşteptarea noastră e departe de a fi sterilă. Doar nu stăm fără să facem nimic. Însă bine nu aşteptăm nici dacă încercăm să facem tot timpul ceva; şi faptul de a nu face nimic e menţionat în Noul Testament. Şi nu în sens negativ! Să stai cu tine şi să te pui la dispoziţia gândurilor tale în mod sincer şi fără nici o prefăcătorie, poate fi chiar greu şi neplăcut: îţi pot veni în minte tot felul de frustrări, neîmpliniri, sentimente nelalocul lor pentru care te condamni cum nu ţi-ai închipuit înainte. Distilarea, aşezarea, sortarea şi purificarea universului interior e o activitate adecvată Adventului. Lumânarea Betleemului arde. Şi când mă gândesc că Betleemul a ratat cel mai frumos eveniment din istoria lui, ignorând cu desăvârşire naşterea Pruncului, chiar nu mai ştiu la ce să mă gândesc. Nu voi zăbovi cu mintea la Betleemul de azi, ci la cel de atunci, la drumurile lui, la simplitatea locuinţelor, la paşii unei perechi unice spre adăpostul de nicăieri. Dumnezeu l-a găsit totuşi vrednic în ciuda oricărei nevrednicii. Acolo a vrut să vadă lumina lumii Fiul său. Ce "gusturi" poate avea Dumnezeu! Plecând de aici, îmi este aproape teamă de multele consideraţii eronate pe care le emit asupra unor situaţii sau oameni pe care Dumnezeu îi vede într-o cu totul altă lumină. Lumina lumânării Betleemului pe care am aprins-o în această seară să iradieze şi să radieze această eroare a minţii mele, dispunând-o pentru o aşa benefică mutaţie de gândire: cea a lui Dumnezeu.