În piaţă

Sacru şi profan

     În faţa bisericii din oraşul Gleisdorf, unde slujesc ca vicar secund, este piaţa oraşului, în sensul cel mai concentrat. De ce spun asta? Pentru că, atunci când auzi pomenindu-se de Piaţa Sfântul Petru, ştii ca este un spaţiu larg public în stare să înghită mai multe mii de persoane, destinat manifestaţiilor culturale şi religioase. Ca să nu fac doar referinţe externe, mă duc repede cu gândul la Piaţa Unirii din Iaşi şi am în vedere un loc central al oraşului, de unde nicio gospodină nu-şi cumpără cartofii pentru mâncare, ci, sezând agale pe oricare dintre bănci, cugetă la marile evenimente istorice care au avut loc chiar acolo. Pentru cartofi este piaţa Nicolina sau Tătăraşi sau mai ştiu eu ce pieţe. Aici, la Gleisdorf, în faţa bisericii, e şi una şi alta. E locul unde am celebrat sfânta Liturghie în duminica Floriilor şi totodată locul unde ţăranii îşi vând produsele alimentare. Ar putea părea ciudat, dar la faţa locului fiind, chiar nu este aşa. Fiind cumva legată direct de aceasta Piaţa, "strada" pe care stăm se cheama Hauptplatz, adică Piaţa Centrală. În prima din poze apare triumfătoare biserica. Ea tronează în centrul oraşului. În jurul ei se constituie centrul. Accesul spre ea este din toată părţile.  Ca să intri în biserică, trebuie să urci scări. Piaţa (Markt-ul...ce uşoară poate fi germana!) nu e chiar la intrarea prin portalul central, ci la un nivel inferior.

    Această vecinătate: piaţă-biserică îmi aduce în minte episodul descris de evanghelistul Ioan legat de alungarea vânzătorilor din templu. Poate ne imaginăm, în mod naiv, că dealer-ii erau chiar în templu, adică în spaţiul sacru unde se aducea cult unicului Dumnezeu (binecuvântat fie El, ar completa un evreu pios!). Dar nu e sau nu a fost chiar aşa. Templul era un complex destul de mare, cu multe compartimente, printre care şi piaţa. Locul cel mai sacru şi cel mai inaccesibil oamenilor din tot acest complex era fără îndoială Sfânta Sfintelor, unde doar unul, Marele Preot, intra o dată pe an, însă nu relaxat, ci cu teamă şi cutremur. Acest spaţiu era ca un fel de matcă într-un stup! Era protejat de rumoarea care se crea din cauza atâtor pelerini. Poate ne repejim prea uşor asupra negustorilor pomeniţi în evanghelie, însă tarabele din unele biserici sunt sigur într-un grad ceva mai blamabil din punct de vedere al poziţionării lor, adică taman în biserică, decât cele de atunci.

    Mă întorc repede de unde de fapt n-am să plec decât în concediu, adică la Gleisdorf şi la piaţa dinaintea bisericii. Nu sunt şi una, şi alta, biserica şi piaţa, locuri de întâlnire între oameni? Nu se practică la ambele niveluri comuniunea? Nu te simţi bine când îi saluţi pe ceilalţi şi când poţi să pui ceva bun şi autentic în coşul de cumpărături? Nu te bucuri să schimbi o vorbă, să te mai plângi de una-alta, mulţumit că ai în faţa cui? Am ieşit şi eu astăzi în piaţă, nu să văd care este preţul la cârnaţi sau ceapă, ci ca să mai simt pulsul oraşului. Unde să simţi pulsul dacă nu în inima oraşului? Atmosfera nu era chiar liniştită. Trei băieţaşi simpaci cântau. Cântau muzică populară. Nu cred că au fost programaţi. Cântau nepăsători, fără să-şi fi scos pălăriile pentru a sugera că vor şi ei să facă un ciubuc. În evanghelia lui Matei, Isus spune undeva: "Cu cine voi compara generaţia aceasta? Este asemenea copiilor care stau în pieţe şi strigă către alţii: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat". Bineînteles că nu a jucat nimeni în piaţă. Nici nu s-a urmărit aşa ceva şi nici nu era cadrul. Eu oricum n-aş fi jucat. N-aş fi jucat sub nici o formă. Nu pentru că m-aş fi încăpăţânat, ci pentru că n-aş fi putut. Şi spun asta, nu pentru că era biserica de faţă sau pentru că n-aş fi ştiut, ci pentru că muzica populară de aici nu e cea de-acasă. Aia nu te lasă-n pace! Aceasta e variaţiune pe aceeaşi temă, pe o temă legănată. A noastră e ritmată, în stare să pună totul în mişcare, şi când o auzi, îţi vine să baţi pământul ("tropotind în paş uşor", cfr. George Coşbuc, Nunta Zamfirei), să te învârţi şi să uiţi de toată lehamitea de pe lumea asta. Aici, pentru că istoria e alta, şi oamenii sunt alţii, şi simţirile sunt altele.

     Şi aşa a fost astăzi în piaţa oraşului. Sau în Piaţa Centrală a oraşului. Cu cântec, cu voie bună, în vecinătatea casei lui Dumnezeu care a privit spre copiii lui care vindeau şi cumpărau, numai El ştiind câţi îşi mai dădeau seama că toate stăteau în mâna Lui, şi piaţa şi biserica, şi că lui i se datorează toată bucuria vieţii.  

(Iată și o mostră de populară!!!)