Despre mine

Pe firul vieţii mele...

Faptul că nu am o biografie bogată, uşurează mult descrierea mea şi mă obligă să fiu succint. Mă întreb dacă nu cumva voi fi doar subiectiv în ceea ce voi spune. M-am nascut într-o familie simplă de la sat. Am putut să învăţ în sânul ei să mă bucuri pentru lucruri mici şi să nu aştept lucruri care intră în sfera prisosului pentru că oricum nu le primesc. Am fost ultimul copil acasă. Sentimentul ca sunt cel mai mic m-a însoţit mereu, uneori folosindu-mi mult, alteori determinând în comportamentul meu tot felul de reţineri neflositoare.

Gândul că aş putea să devin preot a început să existe în capul meu, cred, din al şaptelea an al vieţii mele. Cum şi în ce împreujurare s-a înfiripat în mine, nu-mi mai amintesc. Faptul că sunt astăzi preot, e numai pentru că acest gând, atunci în faşă, nu mi-a mai dat pace, ci a ţinut să se impună tot mai mult până să-mi subordoneze toate celelalte gânduri şi să facă să existe totul legat de viitorul vieţii mele în funcţie de el. Am început să fiu ministrant pentru că a vrut asta pr. Mareş Petru, acum locuitor al cerului. Şi m-am familiarizat cu biserica şi cu altarul din satul meu, până când a trebuit să plec la seminar, la vârsta de 14 ani. Desprinderea de casă, de gospodărie, de mamă şi fraţi, de grajdul cu vaci, de căruţă, de munca câmpului am resimţit-o ca pe o ruptură cu trecutul meu destul de radicală.

Am făcut liceul seminarial la Bacău, într-un cadru bine organizat, cu un program exigent, cu o viaţă comunitară continuă. Mi-a fost clar atunci că vocaţia pe care o am mă costă mult, că nu mă lasă să mai revin la viaţa dinainte, că-mi ia destul de mulţi ani din viata mea cu formarea pe care mi-o cere, şi că, cel mai important, la capătul ei nu ajung decât cu perseverenţă şi hotărâre neînmuiată de nicio tentaţie. Cineva mi-a spus în acei ani că trebuie să văd ţinta şi să n-o scap din ochi nicicum. Au trecut anii liceului şi am început la Iaşi seminarul mare. M-am regăsit mai bine în obiectele de studiu. Se focaliza totul pe teologie. Drumul se scurta cu fiecare an care trecea.

A venit anul pastoral. Părăseam pentru un an întreg programul pe care îl aveam de 8 ani de zile, ca să cunosc o cu totul altă lume. E vorba de Bregenz, Austria. A trebuit să învăţ germana, dominat de sentimentul nu doar al celui mic, ci al unui tânăr care, altfel decât atunci când eşti copil şi prea puţin conştient, trebuie să înveţe să vorbească pentru că altfel nu poate comunica deloc. Am descoperit conceptii noi, oameni care îşi înţelegeau altfel viaţa şi credinţa. Erau in mine interogaţii noi, orizonturi puţin mai lărgite.

M-am întors cu multe gânduri. M-am reacomodat relativ repede. Lumina împlinirii vocaţiei mele creştea din ce în ce mai mult. Am fost hirotonit diacon, iar pe 29 iunie 2006 am fost sfinţit preot. Am formulat atat de succind cel mai mare eveniment din viata mea: sfintirea ca preot. În realitate, el ascunde în sine haruri, trăiri, aşteptări, emoţii, gânduri, meditaţii care se pot reda greu şi chiar stângaci. Mă bucur de condiţia de preot, de darul preoţiei din acel an, de la acea dată, din acel ceas dinaintea amiezii zilei de 29 iunie.

Imi doresc să lucrez cu oamenii şi pentru ei. Dacă aş înceta să mai lucrez cu ei şi pentru ei, mi-ar fi foarte greu în viaţă, şi lucrurile şi munca mea mi-ar apărea din ce în ce mai fără rost. Am fost la Radauţi un an. Apoi au urmat trei ani frumoşi la Iaşi, în care i-am avut aproape pe tineri şi de care m-am bucurat.

Actualmente sunt în Austria şi împart viaţa pastorală cu cea de student. Învăţ mai multe despre Noul Testament. Sper să termin cu bine. Şi mai sper să mă bucur de tot ce îmi va da Dumnezeu pe viitor.