De n-ar fi fost
un Dumnezeu în mine,
De-atâtea gânduri
aş fi fost sărac,
M-aş fi mişcat în
vid de-nţelepciune,
Sătul de-atâtea
lucruri şi tot nesăturat.
De n-ar fi fost
un Dumnezeu în mine,
Aş fi zăcut pe-un
munte de-ntrebări
Şi de strigat în
van nu mă puteam abține:
Sunt rod al
întâmplării? Eu vin de nicăieri?
De n-ar fi fost
un Dumnezeu în mine
Dialogam steril,
eu singur și cu frica
Și în respir
aveam numai suspine,
Materia privind-o
și nevăzând nimica.
De n-ar fi fost un
Dumnezeu în mine,
Aş fi văzut în om
o taină ce pulsa,
Un univers terestru,
cu-adânc şi înălțime,
Nu însă chipul şi
nici asemănarea sa.
De n-ar fi fost
un Dumnezeu în mine,
Iubirea mea era
captivă în finit
În suflet
gravitau numai simţiri infime
Şi-o sete
disperată, un dor de infinit.
De n-ar fi fost
un Dumnezeu în mine,
Ființa mea prin
ce se definea?
Ce mai conta ce-i rău și ce e bine?
Că n-am nimic sau lumea e a mea?
De n-ar fi fost
un Dumnezeu în mine
Păşeam spre un
non-sens cu paşi stingheri
Iar moartea mea
ducea-n neant cu sine
Neanimată carne,
un gol imens de vreri.
(pr. Cristian Diac)
(pr. Cristian Diac)