Moartea ta, Doamne, o vestim

     

     Într-o zi de vineri, sfâşiat de dureri, cu mâinile şi picioarele pironite pe lemnul unei cruci, murea Isus Cristos, în văzul câtorva oameni. Murea Fiul lui Dumnezeu. Pentru cei din vremea lui. Pentru cei din vremea mea şi din orice vreme. A fost o moarte care a cuprins totul, absorbind într-însa păcat şi răutate, nesăbuinţă şi fărădelege, ofensă şi ingratitudine, non-divinul din toate. A fost o moarte pe care Dumnezeu a voit-o. De ce atunci nu cred toţi în ea? De ce n-o înţeleg cu toţii? De ce rămân atât de mulţi în nepăsare? Şi iarăşi...de ce să fie mântuire prin moartea cuiva? De ce să trebuiască să privesc toată viaţa la Cel străpuns, pe pereţi, în biserici, în cimitire, pe drumuri, în destinele atâtor oameni? De ce să stea viata omului sub pecetea crucii? De ce să fie cel Răstignit expresia ultimei şi maximei iubiri, mai mult decât care nu mai am ce să aştept de la Dumnezeu? Şi dacă n-o găsesc aici, unde îmi rămâne s-o mai caut?

      Oricât aş întreba şi oricât n-aş înţelege, răspuns în altă parte nu găsesc. Oriunde aş căuta şi orice aş găsi, nimic n-ar fi pe măsura a ceea ce îmi spune crucea. Indiferent cât mi-ar displăcea, Dumnezeu nu are altceva să-mi dea în schimb. Poate să aibă Dumnezeu altceva în schimbul iubirii? Există în cruce, în afara de păcat altceva decât iubire? Există iubire acolo unde nimeni nu moare pentru nimeni? Câtă iubire poate fi concentrată în moartea unui Dumnezeu-Om pentru toţi? În afara crucii mai rămâne ceva din iubire?  

     Moartea ta, Doamne, o vestim...gândindu-mă acum la punerea ta în mormânt. S-a săvârşit totul. Nu a rămas nimic din Isus care să nu ne fi fost dăruit. Doamne, sa-ţi fie timpul morţii întru odihnă! Îţi sărut rănile şi te venerez, aşteptând în linişte şi reculegere clipa glorioasă a învierii tale. 

Să intrăm cu Isus în Săptămâna Patimilor!

E Duminica Floriilor, începutul Săptămânii Sfinte, în care celebrăm liturgic intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Aceasta este uvertura la drama cea mai mare din istoria omenirii, a cărei încheiere este lumina din dimineaţa învierii. Până atunci este încă mult, iar Isus e conştient că tot pocalul care urmează să fie consumat până la capăt are ca scenă de desfăşurare Ierusalimul. Astăzi este loc în inima oamenilor doar de ovaţii care străpung cerurile în intensitatea lor sonoră. E binecuvântat cel care vine în numele Domnului! E Regele, lipsit de data asta de orice însemn regesc! Cum ar putea în această zică să tacă ucenicii, oamenii? Daca ei ar tăcea, ar striga pietrele (cf. Luca 19,40). 

    Vrem să cântăm şi noi astăzi şi să facem neîntruptă strigarea de laudă a atâtor oameni înscrişi pe firul bimilenar al Bisericii! Din gurile noastre vor ieşi aceleaşi cuvinte ca atunci: Osana, binecuvâtat cel care vine în numele Domnului! Care vine să ne mântuiască! E cel pentru care lacrimile pe care le varsă la vederea cetăţii sunt prea puţin, trădarea unuia dintre apostoli nu îndeajuns, batjocura, biciurea, încoronarea, încă nu dovada maximei iubiri! Totul trebuia să meargă mai departe, până la ultima suflare pe lemnul îngrozitor al crucii. 

   Îmi doresc să intru în Ierusalim cu ucenicii lui, cu El pentru a asista cu recunoştinţă la opera mântuirii noastre. El s-a despuiat pe sine luând firea sclavului. S-a umilit şi s-a lăsat umilit. Nu ne obşinuim noi aşa uşor cu un Dumnezeu umilit, spunea papa Francisc într-o predică. Însă e unicul drum al Dumnezeului nostru spre noi. Altul nu avem de la el. Iar lângă Isus se poate rezista doar păşind pe acelaşi drum. Cui să-i apară această cale uşoară? Cum să nu smitească ea mulţimi de oameni? Cum să fie mulţi susţinătorii ei!? Însă dacă nu în alte zile ale anului, măcar în aceste câteva zile, îmi doresc să simţim, urmărindu-l pe Isus, cât de bine este să fim în preajma lui! 

Taina mântuirii noastre e mare! Slavă şi cinste Domnului şi Mântuitorului nostru!  

O Săptămână cât mai sfântă vă doresc tuturor!