vineri, 30 octombrie 2015

M-am pozat cu...toamna




    Toată vraja cromatică ce se perindă prin faţa ochilor mei, luminile şi umbrele invadatoare ale acestor zile de octombrie, tăcerile introspective şi evadările în natură sunt zestrea pe care toamna cu nesaţ o pune la dispoziţia mea. O face fiindcă ea este în felul ei neîntrecut de generoasă. Pentru ca să o simt şi să mă complac în faldurile ei, mă grăbesc să ies afară. Afară din camera mea, din lucrurile care îmi stăpânesc cotidianul şi mă ţintuiesc în tot felul de monotonii şi rutine. Afară din existenţa mea ameninţată de blazare. Vreau să am pe suprafaţa ochilor reflexul frumuseţilor ei multicolore, opulenţa roadelor cu care se revarsă din toate părţile. Păşesc pe cărări pe care ea mi le-a presărat cu rânduri de frunze, transformând astfel mersul meu în sărbătoare, într-o jovială întâlnire cu mine însumi. 
     Mă uit avid în jurul meu şi văd că speranţa verdelui estival s-a preschimbat în auriul gloriei autumnale. Peste tot se simte plenitudine. E o mândrie solemnă în fiecare copac purtător de roadă. Mă simt ca răpus într-o celebrare cosmică din care nu fac parte agitaţiile febrile sau vacarmul aglomeraţiilor, ci numai pacea şi regăsirea mea în  mijlocul finitudinii debordante a lucrurilor. Şi în jocul inocent al frunzelor muribunde se prind pe nesimţite amitirile mele de demult şi de aproape. 
    Din regia toamnei fac parte scenarii ameţitor de frumoase. De aceea am ţinut dinadins să mă fotografiez cu ea. Ei îi recunosc mai multe înzestrări, pe care mi le resemnific în metafore ale vieţii. Mă gândesc la echilibrul ei termic: nu e nici de un rece hibernal respingător şi nici de o căldură estivală aplatizantă. Subînţeleg invitaţia ei de a mă mişca pe mediana vieţii mele în echilibru, departe de orice tip de extremisme: nici glacial şi nici fierbinte, atât în relaţia mea cu oamenii, cât şi în cea cu Dumnezeu. Apoi în tocmai gloria şi solemnitatea care o caracterizează, tomna îmi arată că există asemenea momente şi in viaţa mea, din coregrafia cărora nu are voie să-mi scape un detaliu: efemeritatea. Vraja cromatică a frunzelor e de scurtă durată. Acompaniamentul ei este temporar limitat. Emanaţiile ei euforice trebuie privite ca o palidă fulguraţie a gloriei eterne de după trecerea din această viaţă, a strălucirii luminii din cetatea celestă. Pe de altă parte, toamna este o încununare a efortului regenerativ al naturii, punctul ei cel mai înalt. Ea mă invită să-mi asum neobosit munca regenerării mele în vederea unei rodiri continue. Toamna înseamnă şi sfârşitul plantelor, al vitalităţii naturii. Ea mă cheamă să mă privesc din unghiul sfârşitului meu, care alfel decât cel al plantelor, nu este întru nefiinţă, ci întru nemuritoare fiinţă. 
       De toamna aceasta mă bucur într-un mod aparte. Ca de o unică toamnă. Altfel decât de toamna anului trecut, deoarece toamna aceasta nu este toamna anului trecut. Şi în ambianţa ei ei mă mişc dezinvolt, însoţit de fel de fel de gânduri care mă leagă de acest pământ, care mă desprind cu totul de el.      























     
  

duminică, 18 octombrie 2015

Paradoxul primului loc



  Cine doreşte primul loc din moment ce pentru obţinerea lui trebuie să se situeze neapărat pe ultimul? Şi la ce strategii să recurgi ca să fii pe ultimul, pentru a avea plăcutul sentiment de a fi de fapt pe primul? Iar dacă pe alţii nu-i interesează situarea ta pe cea mai din urmă poziţie, cu ce te ajută să ştii doar tu că eşti primul? Te mulţumeşte faptul că această adjudecare de loc este o performanţă care ţine exclusiv de tine şi Dumnezeu? Isus dovedeşte din nou, ca în alte câteva locuri din evanghelie, că imitarea lui nu este chiar aşa uşoară cum se iluzionează unii să creadă. Să fii primul şi cel mai mare înseamnă să n-ai alte pretenţii de la tine decât să slujeşti cât mai bine. Slujirea la rândul ei, ca să fie autentică, n-are voie să fie selectivă. Se zice în text: "sclavul tuturor". Totuşi, să nu existe nici un discernământ cu privire la cei care beneficiază de slujirea mea? Ce voi gândi de profitori? Ce voi gândi despre cei care chiar şi-ar închipui că mă pot ţine de sclav? Pe unii chiar îi slujim cu plăcere, pe alţii acceptăm să-i slujim. Există şi oameni cărora nu le-am arăta nici o disponibilitate de a-i sluji.
    E grea slujirea când vrem să ne-o evalueze oamenii. Ea e o adevărată operă când ne-o apreciază Dumnezeu. Suntem pe deplin lămuriţi cu privire la menirea lui Isus pe pământ: el n-a venit să fie slujit, ci să slujească. El a luat ştergarul în mâini la ultima Cină. În poezia  Stergarul, se întreabă atât de pătrunzător Costache Ionid, dacă este cineva dispus să preia ştergarul, doarece gestul lui Isus a fost paradigmatic, şi, prin urmare, trebuie asimilat şi multiplicat la nesfârşit, Cât de indispuşi suntem să luăm ştergarul! Primul loc e prea exigent. E de talia sfinţilor, a spiritelor obediente. Dacă nu pentru a obţine primul loc, măcar pentru a fi imitatorii celui care ne-a slujit până la propria moarte, merită să ne asumăm programul slujirii. Şi mai merită pentru ceva: ne-am simţi în ultimă instanţă foarte apreciaţi de Dumnezeu, iar în faţa conştiinţei noastre, fără nicio o autoiluzionare, am fi nişte adevăraţi domni. Primul loc este ultimul sau ultimul e de fapt primul? În care ordine şi pentru cine? 

duminică, 11 octombrie 2015

Un tânăr trist





    Există tot felul de oameni de succes în istoria noastră umană. Au realizat ce și-au propus. S-au împlinit. Există alții care au avut parte de tot felul de decepții și pătimiri, din pricini externe sau interne. Uitându-mă în evanghelia citită în această duminică (Mc 10, 17-27) , măcar pentru pasajul de astăzi, nu pot să-l declar pe Isus un om de succes. I-a fost extrem de ușor cu Matei vameșul pentru că acolo a fost suficient un cuvânt: Urmează-mă! Repede i-a cucerit și pe Zebedei, Ioan și Iacob, și pe ceilalți apostoli. În privința tânărului de astăzi, Isus a fost nevoit să-și recunoască eșecul. Îl îndrăgise, și trezise un sentiment aparte pentru el. Îl simțea doritor de mai mult decât respectarea unor porunci. Voia desăvârşirea. Însă preţul ei era copleşitor de mare: "vinde tot ce ai!" Ar fi vândut, îndrăznesc să gândesc optimism, dacă ar fi avut puţin, însă în dotarea lui, în capitalul lui se înscriau multe bogăţii. De ce să fie condiţionată desăvârşirea lui de posedarea unor bogăţii? De ce nu considera bunul Maestru ca fiind posibilă dobândirea desăvârşirii cu menţinerea bogăţiilor? De ce neapărat această excludere reciprocă? Am înţelege dacă am fi bogaţi? Sau săraci? 
    Un lucru e clar: bogatului îi lipsea ceva, că altfel nu-l întreba nimic pe Isus. Îm mod paradoxal, le avea pe toate şi nu avea ceva. Cu ce surplus de bogaţie să astupe misterioasa lipsă? Cu pierderea tuturor lucrurilor? Urmând ce fel de logică? Cum să se explice el în faţa celorlalţi? Cum să priceapă el schimbul misterios? Cred că a fost o tăcere adâncă între el şi Isus. Şi ce a rezultat a fost o tristeţe. Ba două tristeţi! Şi Isus a fost trist. Să nu poate el să-l câştige pe tânăr din cauza unor nenorocite de avuţii! Ce nechibzuinţă! Însă Isus nu s-a lăsat şi a continuat să cheme pe alţii. Cu succes deplin. Mă gândesc la Francisc de Assisi. Cheama şi astăzi! Să renunţi la toate e clar că nu e uşor. Depinde cât Dumnezeu vrei să simţi în viaţa şi în sufletul tău. Pentru că acum ca şi atunci condiţionarea e reciprocă.  

duminică, 4 octombrie 2015

Căsătoria şi complicaţiile ei




     Indisolubilitatea este o noţiune pe care, atunci când o întrebuinţez, o aplic de regulă la realitatea căsătoriei. Legământul încheiat între un bărbat şi o femeie trebuie să fie neapărat indisolubil, adică de nedesfăcut, ca să fie valabil. Termenul are parte de tot felul de reacţii. Explicat într-o formă uşor fatalistă, el ar însemna că pentru cei doi nu mai există cale de întoarcere: ce se leagă între ei, rămâne consfinţit pentru totdeauna. Căsătoria e cu totul altceva decât un contract sau un parteneriat bine delimitat temporal; e altceva decât semnarea unor acte. Pe de altă parte, termenul are ceva îmbucurător pentru miri: iubirea lor va avea caracterul permanenţei, nu va fi desfăcută de nicio instanţă. Imaginaţi-vă ce bucurie pe miri să audă asta. Cum să nu-şi dorească aşa ceva mirii? Cum să nu le placă un asemenea adevăr? Doar se iubesc mai mult decât orice pe lumea asta şi iubirea lor  pare cel mai frumos lucru din viaţa lor! 
     Numai că viaţa e altfel decât idealul, iar realitatea Bisericii de astăzi e alta decât învăţătura ei. Studiile arată un număr incredibil de mare de familii aflate în divorţ în lumea noastră creştină catolică. Cum se explică această stare de lucruri? S-a constituit acum un sinod pentru a dezbate cele mai stringente probleme ale familiei: divorţ, recăsătorire, permisiunea de a primi sfânta Împărtăşania şi altele. Bineînţeles că ştiu mulţi care este doctrina Bisericii. La fel de bine stiu ce a spus Isus astăzi în evanghelie: amândoi vor fi un singur trup şi aşa vor rămâne în comuniune. Numai că realităţile matrimoniale ale Vechiului Testament erau altele. Iar cele din timpul lui la fel. Şi astăzi par să nu fi dispărut problemele. Ba dimpotrivă, s-au adăugat şi altele. Ne dorim să fie aşa cum spune Isus şi pentru asta ne rugăm. Însă ce facem şi cum îi abordăm pe cei care nu se mai regăsesc în standardul cristic al vieţii matrimoniale? 
       Eu unul îmi doresc ca în faţa lui Isus să se fi prezentat un cuplu de recăsătoriţi, cu copii proveniţi din prima şi din a doua căsătorie; îmi doresc ca în afară de tănârul care îşi căuta desăvărşirea şi nu o afla pentru că îl încurcau bogăţiile, să se fi prezentat în faţa divinului Învăţător un tânăr care să-i fi spus că se confruntă cu tendinţe homosexuale în trupul lui; îmi mai doresc să fi venit la Isus o tânără soţie sau invers care să-i fi spus că are toate certitudinile să creadă că a dat greş cu privire la jumătatea pe care şi-a ales-o sau că această jumătate, în mod absolut inexplicabil s-a dus într-o "ţară îndepărtată" (aluzie la fiul risipitor) şi nu vrea să se mai întoarcă. Ne-ar fi fost mai uşor astăzi, privind la Isus, la comportamentul lui, la cuvintele lui să fi evaluat aceste probleme astăzi; nu s-ar mai fi constituit în Biserică, în interiorul magisteriului, în rândul părinţilor sinodali, grupări tradiţionaliste şi progresiste; nu ar mai fi existat interminabile dispute cu privire la accesul la sfânta Împărtăşanie a celor recăsătoriţi. Cum să aplicăm învăţătura lui Isus? Cum să administrăm milostivirea lui Dumnezeu în Biserică? De ce Biserica Ordotoxă îl tălmăceşte diferit pe Isus? Dacă îi trădează învăţătura, cum îşi permite să o facă? Oare fiindcă există şi astăzi împietrire a inimii, ca în vremea lui Moise? Iar Biserica Catolică este ea în acest caz inuman de exigentă? Divorţul e o realitate omniprezentă. Există criterii care s-o justifice? Noi ştim să promovăm învăţătura Bisericii, s-o afirmăm de la fiecare amvon. Însă poate ne-am preocupat până acum prea puţin de găsirea unor terapii eficiente pentru vindecarea bolilor matrimoniale. Ne-am ascuţit vocabularul pe înfierarea lor. Iar bolile nu există separat de oameni, iar dacă unii oameni le au, nu înseamnă că sunt automat răi. Şi iarăşi nu înseamnă că încetează să fie fiii Bisericii. Provocările timpului prezent sunt mari. Enorme. 
     Oricât de rea se prezintă situaţia creştinilor, nu avem voie să ne atingem de învăţătura lui Isus şi să ne grăbim s-o declarăm inaplicabilă, demodată şi învechită. Valorile nu se învechesc. Iar de la Isus avem numai valori. E cum nu se poate mai minunat să vezi o familie în care unitatea, comuniunea, iubirea sunt o sculpură monumentală vie, unde ce spune Isus are verificabilitate maximă. Iar preotul are aşa o bucurie să vadă înaintea altarului asemenea familii, ale căror vlăstare se joacă dezinvolt şi inocent pe treptele altarului, emanând inocenţă şi jovialitate! Cât de frumos poate fi! Nu, Isus nu trebuie atins, nici idealul lui matrimonial desființat sau reformulat doar pentru că multe familii nu mai reuşesc să-l întruchipeze. Sunt destule care o fac aşa încât să pice orice reproş că el ar fi irealist. Ceea ce trebuie să învăţăm este, în afara diagnostigării profesionaliste a tuturor păcatelor şi derapajelor matrimoniale (sunt destule studii în privinţa asta), tocmai aplicarea unor tratamente pentru familiile rănite, tratamente care să edifice, să umple de speranţă, să îndepărteze sentimentul de vină continuă, de excludere. Papa a proclamat anul milostivirii. Îmi doresc să se vadă în Biserică efectele unui asemenea an, imi doresc lumină iubitoare peste toţi, milostivire înţeleaptă; îmi doresc căsătorii frumoase şi trainice, imi doresc iubire divină și umană în Biserică, îmi doresc...multe.     

joi, 1 octombrie 2015

Mica floare a Carmelului





  Se deschide luna octombrie cu sfânta Tereza a Pruncului Isus, aşadar cu o gingaşă floare a ordinului carmelitan. Are ordinul şi alte flori în grădina lui largă, numite tot Tereza (de Avilla, Benedicta a Crucii), însă - şi aici sunt subiectiv - această floare are ceva deosebit în tandreţe şi frumuseţe, în umanitate şi în sfinţenie. Ea poate fi cunoscută treptat, iar eu nu pretind nicidecum că sunt bunul ei cunoscător. Pe Tereza nu o citeşti ca s-o înţelegi în întregime de la prima lectură. Este ea mică, însă paradoxal, totuşi mare: o micime măreaţă. Nu o citeşti nici ca s-o cunoşti aşa doar informativ, ci ca s-o îndrăgeşti. 
    În cuprinsul scurtei sale vieţi a dobândit înţelegeri ale anumitor lucruri spirituale şi divine pe care mulţi oameni, fie ei şi consacraţi voinţei Domnului, nu le primesc nici după decenii întregi de muncă cu ei înşişi şi cu harul care li se oferă. Cam aşa m-am putut simţi în faţa atâtor gânduri pe care le prinde în cuvinte puţine, dar care concentrează aşa nişte înţelepciuni scumpe. Cum a ajuns să ne înveţe în atâtea privinţe o tânără de doar 23, 24 de ani? Cum s-a ridicat la asemenea performanţe spirituale? Ce fel de capacităţi sau aptitudini din personalitatea ei a exploatat şi valorificat cel mai mult? Ea ne povesteşte în memoriile ei pe ce căi şi-a dus lupta cu sine, cu autoafirmarea, cu orgoliile şi slăbiciunile de care noi nu scăpăm niciodată. Tereza a fost o sfântă care a ţintit la esenţa lucrurilor. În materie de sfinţenie, ea voia neapărat nota 10. A luptat cu sine, lăsându-l pe Dumnezeu să învingă tot mai mult, până ce i-a luat în posesie tot sufletul, toate sentimentele, toate dorinţele. Ce capitulare şi ce triumf! Din Isus a fost cea mai mare pasiune a vieţii ei. Cât de multe ne poate învăţa Tereza! Merită să o citim! Să o medităm calm şi cu luare aminte. La ea găsim şi paradoxuri pe care Dumnezeu le îmbină într-o armonie admirabilă: e a Pruncului Isus şi totusi e reprezentată iconic cu crucifixul; e învăţătoare a Bisericii, fără să fi frecventat vreo universitate teologică (exegeza pe care o face multor pasaje pauline e uimitoare); e patroana misionarilor, fără să fi ieşit deloc din mănăstire. În faţa unei asemenea arătări umane, parcă îţi vezi mai bine limitele. În faţa exemplului ei de simplitate şi umilinţă, recunoşti mai lesne cât de nechibzuite sunt toate accesele de aroganţă sau demonstraţiile de superioritate cu care îţi acompaniezi cotidianul vieţii. Cu figura ei dinaintea minţii, se vede cu claritate că măreţia autentică se agoniseşte pe pământ în tot felul de gesturi mici, deorece Dumnezeu se ascunde în tot felul de detalii. Aşa o viaţă creştină merită toată admiraţia noastră. Să ne fie alături din cerul pe care şi l-a dorit şi pe care vrea să-l petreacă făcând bine pe pământ!