joi, 30 octombrie 2014

Trăiri tomnatice





     Nu m-am gândit îndelung cu ce ar putea să mă ademenească celelalte anotimpuri, însă ştiu bine că toamnă mă cheamă cu toată splendoarea ei, într-o îmbietoare formă, să stau cu mine, să zăbovesc la umbra mea. Şi aşa, rămas singur, să-ncep să cuget la ce sunt, asumându-mă cu tot ce-am fost şi cu tot ce îmi închipui că ar urma să fiu. Nu pot să nu mă iau în serios când toamna este de jur împrejurul meu! O plimbare prin natura policromă, în care pașilor le dau șansa să mă poarte doar pe mine, cu multele mele gânduri și frământări, adunate nici eu nu știu cum pe axa timpului meu, este ca o celebrare intim-personală pe care numai generozitatea unei toamne mi-o poate oferi. Când din mâinile ei bogate, toamna lasă să se mai desprindă câte o frunză ca să cadă mângâietor peste mine simt că e sărbătoare, una a liniştii şi a regăsirii.  
       Toamna mă lasă în seama mea, satisfăcut de bucuria de a fi cu mine însumi. Ea îmi poartă gândurile spre trecuturi nostalgice, din care n-au mai rămas în mine decât scumpe amintiri. Tot ea îmi ia visele şi mi le duce departe în timp, până în pragul sfârșitului, dacă nu chiar dincolo de el. Dialectica temporalului şi a atemporalului o simt copleşitor în interiorul meu mai ales în după-amiezile de octombrie, când soarele, obosit să mai lumineze, agonizează într-un oranj admirabil pe bolta cerească, lăsând să mi se înece privirea în orizonturi fără sfârşit. În splendorile și descompunerile toamnei găsesc metafora întregii mele vieți. Trăiesc clipe de lumină, de înălţare, de glorie. Totodată, sentimente şi deziluzii pier în mine, topindu-se în neantul neîmplinirii lor. 
       Culorile toamnei sunt multe! Verdele omogen al verii nu se transformă într-un galben omogen autumnal. Nu! Toamnă în fantezia ei îşi rezervă o ameţitor de frumoasă simfonie cromatică, în faţa căreia se oglindeşte atât de frumos diversitatea trăirilor sufletului meu, a oamenilor din viaţa mea, a vieţii în întregul ei. Toamna e cea care aproape mă imploră să dau frâu liber nostalgiei. De fapt, ea e cea care mi-o hrăneşte aducând pe scena simţirilor mele doruri recente şi vechi, locuri şi oameni care nu mai sunt nicăieri decât în inima mea. De ce mi-aş reproşa că sunt nostalgic? De ce aş sugruma în mine un asemenea sentiment? Jubilaţia, vitalitatea, energia, sobrietatea mi le simt celelalte anotimpuri îndeajuns. Cum altfel să rezonez mai bine cu freamătul frunzelor de toamnă? Chiar aş putea să nu fiu măcar puţin nostalgic? Aş reuşi să nu mai port în mine o surdă neîmplinire şi un dor de mai mult decât ceea ce dă lumea?
        Pe covoarele de frunze pe care mi le aşterne în cale toamna în abundenţa ei, păşesc uşor, gol de interese contingente. Păşesc, călcând cu grijă pe axa timpului meu, şi cobor dintr-o clipă într-alta, contemplând splendoarea sfârşitului naturii din jurul meu, încâtat de culori, de frunze, de adierea vântului, de soarele mângâetor, de prilejul pe care mi l-a oferit toamna: acela de a fi stat puţin cu mine.    










duminică, 5 octombrie 2014

Dumnezeu are aşteptări de la noi!




     Şi Isus a mai spus o parabolă. Una legată tot de vie, de viticultori. Şi Isaia a spus tot o parabolă. Cât de frumos începe lectura din cartea lui: "Voi cânta pentru prietenul meu cântecul celui ce mi-e drag despre via sa". Mi-l pot imagina în piaţă declamându-şi textul, cu un ton răsunător, cu o audienţă tot mai mare. Subiectul e incitant: cineva depune tot efortul pentru o vie. O drăgălăşeşte, îi arată o atenţie pasionată. De-ar putea fi via conştientă chiar şi pentru o străfulgerare de moment de  o aşa investiţie, cred că şi-ar dori imediat să rodească de mai multe ori pe an! Aşteptarea prietenului şi a ascultătorilor deopotrivă este surprinzător înşelată. Tânguirea celui care lucrase atât de mult în vie şi pentru vie e preluată şi de adunare: "Ce-aş mai fi putut face viei mele şi nu i-am făcut? El ştie deja ce urmează să facă: absolut totul pentru grabnica ei distrugere. Şi ascultătorii lui nici nu ştiau că de fapt ei erau chiar via! 
     Ne mutăm pe axa timpului mai încoace cu 800 de ani şi-l vedem pe Isus în mijlocul oamenilor. Are pregătită o altă parabolă. Destinatarii ei sunt bine precizaţi: mai-marii preoţilor şi farizeii. Aşadar nu toţi oamenii. Lor le cuprinde într-o singură parabolă istoria unui popor pe întinsul a sute de ani. Se cuprinde şi pe sine, cu destinul lui pământesc. Cum şi cât au înţeles atunci fariseii substratul parabolei, nu ştim. De data aceasta răspunsul la întrebarea lui Isus: "Ei bine, când va veni stăpânul ce le va face acestor viticultori?" nu este dat de el, ci de ascultători: "Ca pe nişte răi ce sunt, îi va ucide fără milă". E răspunsul lor, înmuiat într-o dreptate vindicativă. Aşadar, nu Isus spune asta, ci fariseii. Din partea lui Isus vine un alt răspuns: cel cu piatra unghiulară. Ar proceda Dumnezeu aşa cum spun ei? S-a verificat asta în cazul lui Isus Cristos? Gestul uciderii Fiului a fost convertit de Dumnezeu în lucrare de mântuire.
    Ne-am putea întreba: de ce a mers atât de departe Dumnezeu? De ce l-a mai trimis pe Fiul său? A subestimat el cumva răutatea oamenilor? A ştiut şi totuşi ni l-a trimis. Numai ca să ne mântuim! Să rămânem în vie! Dumnezeu are aşteptări de la noi. Începe o nouă săptămână. Investiţia lui este verificabilă la fiecare om în parte. Trebuie să aducem roade! Putem...şi ştim bine asta!