duminică, 27 iulie 2014

Aţi înţeles toate acestea? (Mt 13,51)





  Din capitolul 13 al Evangheliei după sf. Matei am ascultat astăzi ultimele parabole. Întrebarea lui Isus are un ton evaluativ: "aţi înţeles toate acestea?" (Mt 13,51). De câteva duminici încoace tot auzim parabole cu privire la Împărăţia cerurilor. A fost mai întâi cea cu semănătorul care aruncă sămânţa în diferite tipuri de sol, apoi cea cu grâul şi neghina. Astăzi au urmat alte trei: comoara din ogor, perla şi năvodul. De ce a optat Isus pentru atâtea asemănări? Nu i-ar fi ajuns o singură parabolă să cuprindă adevărul despre misterul Împărăţiei? Dar cu mai multe, ne-a învăţat până la capăt ce înseamnă această Împărăţie? Pentru că parabolele sunt mai multe, mă gândesc că trebuie să ţinem cont de intenţia lui Isus de a nu reduce înţelesul Împărăţiei la una singură. Am sărăci şi chiar păgubi bogăţia învăţăturii lui Isus. Împărăţia este o realitate misterioasă, umană şi divină deopotrivă care nu înseamnă numai un anumit lucru, care nu suportă numai o singură asemănare, care nu este acest lucru, iar celălalt în mod absolut sigur nu. Varietatea parabolelor ne fereşte de o gândire religioasă creştină fundamentalistă. Pierzând din vedere spectrul larg de comparaţii, rişti să te declari satisfăcut cu un singur gând şi să reduci Împărăţia la gândul tău, desconsiderând sau atacând validitatea altor idei. 
   Aţi înţeles toate acestea -  se referă la certitudinea pe care trebuie să o postulăm că n-am înţeles Împărăţia în mod integral, ci că o acceptăm în bogăţia ei semantică, că încercăm să trăim după cum ne vorbeşte Isus despre semănător, despre agricultorul răbdător cu neghina, despre negustorul înţelept care a achiziţionat ogorul etc. Discursul parabolic ne previne cu privire la inutilitatea de a ne alimenta cu frici apocaliptice. Ne învaţă totodată să evităm laxismul şi pasivitatea. El ne vorbeşte despre un Dumnezeu bine intenţionat la adresa noastră, de voinţa căruia trebuie să ne bucurăm, fără să profităm prosteşte de bunătatea ei. El ne vorbeşte despre oferta generoasă pe care ne-o face Dumnezeu, dar şi despre indispensabilul nostru aport în a o dobândi. Ne rămâne să fim înţelepţi. Adică să-i cerem să fim înţelepţi, precum a fost Solomon în rugăciunea sa. Toate lucrurile pe care le posedăm au valoarea lor. Când apare Împărăţia în orizontul gândirii noastre, toate devin (ar trebui să devină) relative. Relative la Împărăţie. Adică aşa folosite, încât să ne lege de Împărăţie.  

duminică, 20 iulie 2014

Coexistenţa binelui şi a răului. Răbdarea lui Dumnezeu




    Parabola grâului şi a neghinei ne ilustrează misterioasa condiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ. Ceea ce-i asigură nota distinctivă este coexistenţa binelui şi a răului din interiorul ei, cu care Dumnezeu nu este de acord, deoarece nu el a cauzat-o, dar pe care nu o aboleşte dintr-o raţiune atât de greu de înţeles pentru noi: eliminarea răului ar avea ca şi efect nedorit afectarea binelui. Ideea de fond a parabolei vine să inducă în nou o anumită atitudine faţă de răul prezent în lume: răbdarea. Pe ea o are înainte de toate şi o exercită continuu faţă de noi toţi Dumnezeu. 
         Îmi imaginez şirul neîntrerupt de strigăte care se ridică până la cer din gurile atâtor oameni: Doamne, ne-am săturat de atâta nedreptate! Coboară din cerul tău şi fă ceva! Cum poţi să stai şi să priveşti spectacolul groaznic şi sângeros al atâtor violenţe pentru care nici nu mai avem imaginaţie? Cum să nu-ţi pese de chipurile înecate în lacrimi ale atâtor copii din Siria sau Ucraina sau Orientul Mijlociu care văd în jurul lor cruzime şi iad? Am ajuns la capătul puterilor şi nu mai putem răbda! Cum să priveşti bestialitatea atâtor acţiuni omeneşti şi să nu faci nimic când ar ajunge din partea ta un singur cuvânt? De ce să persiste cineva în suferinţă luni şi ani de zile, fără să găsească vreun alt rost pentru existenţa aceasta pământească decât durerea şi dezolarea? Cât de interminabilă este lista unor asemenea gânduri şi în ce neînchipuită concurenţă stau ele cu gândurile de laudă şi de preamărire care urcă spre Dumnezeul nostru! 
    Parabola neghinei şi a grâului dezvăluie un adevăr cutremurător pentru sfera noastră sublunară: neîntrerupta interferenţă a binelui şi răului pe care nimic nu o poate stopa,  deoarece încă n-a venit vremea recoltei. La întrebarea servitorilor: Vrei să mergem să o plivim? noi n-am primi alt răspuns de la Dumnezeu decât cel din parabolă: Lăsaţi-le să crească împreună! Cât de greu ne cad aceste cuvinte! De unde să avem atâta răbdare? Cum să atenuăm în noi avântul de a lua în mână sabia şi de lovi fără nicio rezervă în tot ce-i perfidie, nedreptate şi fărădelege evidentă sau disimulată? Cum să ne însuşim această virtute divină? Ce replică dezarmantă: "Lăsaţi-le să crească împreună!" Ea vine din partea Stăpânului suprem care gândeşte după alte criterii decât ale noastre. E adevărat că neghina în ogor rămâne tot neghină până la recoltă. Însă iaraşi e adevărat că în privinţa noastră, neghina de azi e de multe ori grâul de mâine. Nume de sfinţi precum Paul, Augustin, Ignatiu demonstrează posibilitatea unei asemenea transformări. Transformarea lor s-a petrecut pe fondul unei răbdări: răbdării lui Dumnezeu!  

duminică, 13 iulie 2014

Cine are urechi, să audă şi să-nţeleagă!




      Parabola semănătorului nu are nevoie de fapt de nici o explicaţie, din moment ce interpretarea ei a fost făcută chiar de Isus, la cererea ucenicilor. Înseamnă că ei n-au înţeles-o. N-au înţeles nici faptul că Isus recurge la parabolă pentru a vorbi despre Împărăţia Cerurilor. Din ceea ce ne spune evanghelistul Matei, suntem îndreptăţiţi să suspectăm auditoriul lui Isus de atunci de grad considerabil de neînţelegere. Aceştia, deşi văd, totuşi nu văd, deşi aud, nu aud şi nu înţeleg. Despre parabolă ştim că este o poveste care vrea să ne spună altceva decât ceea ce noi tocmai citim în ea. Doar nu voia Isus să le explice ţăranilor de atunci cum stau treburile cu semănatul şi în câte locuri poate să ajungă sămânţa. El nu voia să redea în cuvinte o realitate general cunoscută, ci să exprime ceva (nu tot!) din misterul Împărăţiei lui Dumnezeu. 
        Pe registrul comparațiilor, noi suntem pământul, sămânța este cuvântul evangheliei, iar semănătorul este Cristos. După modul cum arunca sămânță, am putea să-i reproșăm semănătorului o anumită doză de risipă. Ce să caute sămânța în drum? Cât să reziste în pământul pietros? Cum să se dezvolte între spini? Această acțiune de însămânțare am putea-o compara însă cu străduința predicatorului de a vesti Evanghelia. El vestește mesajul lui Cristos, fără să se asigure de receptivitatea ascultătorilor, fără să aibă certitudinea că acesta va găsi adăpost în inimile oamenilor. El predică până și în acele ambiente în care, după calculele omenești, rezultatele sunt minime, dacă nu chiar nule. Această risipă până la urmă nu e risipă, ci e generozitate divină abundentă. Gândirea economică eficientă după care ne ghidăm acțiunile nu-l caracterizează pe Dumnezeu. El aruncă sămânța peste tot, așa încât nimeni să nu-și găsească scuza că e în totală necunoștință de cauză. De partea lui, așadar generozitatea, abundența, Cuvântul vieții. De partea noastră? Distingem patru categorii de oameni. În interpretarea lui Isus, toate cele patru categorii au ceva în comun: ei aud cuvântul Împărăției! Primii îl aud și-l înțeleg, ultimii îl aud, dar nu-l înțeleg! Categoriile din mijloc îl aud pentru puțin timp sau îl îneacă în griji lumești. Ce facem noi cu cuvântul lui Dumnezeu? Orice acțiune umană buna este rezultatul unei conlucrări, unei sinergii: Dumnezeu și noi! Trebuie să credem că Dumnezeu nu face totul pentru noi și, iarași, că fără el nu putem face chiar nimic. Nu putem să ne scuzăm că nu înţelegem cuvântul. În acest caz putem cere explicaţii! Şi nici nu putem să ne plângem că în grădina sufletului nostru nu putem face chiar nimic!      

duminică, 6 iulie 2014

Cât despre inimă, să-l lăsăm pe Isus să ne înveţe!






   Ascultăm astăzi la sfânta Liturghie una dintre cele frumoase pasaje ale evangheliei după sfântul Matei: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi...Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima." Cine nu se simte nici ostenit, nici împovărat, poate să nu meargă! Dar cine dintre noi nu încearcă sentimentul ostenelii şi al împovărării pe parcursul anilor? Cui nu-i pare la un moment dat viaţa întreagă o povară? Invitaţia lui Isus ar putea opri avântul nostru după ce am auzi din gura lui cuvintele: Luaţi jugul meu asupra voastră! Ce fel de odihnă să fie aceea din care jugul nu-i exclus? Cum să stea împreună starea de relaxare cu prezenţa jugului? Suntem nedumeriţi în faţa unei oferte atât de contradictorii. Cum să-l înţelegem? E deosebit de important pentru noi să nu lăsăm deoparte şi următoarele cuvinte: Învăţaţi de la mine...! Ceea ce ni se dă să învăţăm, e blândeţea şi umilinţa inimii. A Inimii lui Isus! 
      Evangheliştii nu au fost preocupaţi să ne descrie în operele lor trăsăturile fizionomice ale lui Isus, eventualele capacităţi fizice, psihice sau vreo înzestrare umană anume. La rândul lui, Isus nu ne-a spus ce tehnici de gândire sau de meditaţie să aplicăm, cum să perseverăm mai bine în post, ce să învăţăm de la natură sau lucruri de acest gen. El a ţinut, în schimb, să ne spună ceva despre inima lui; el a vrut să învăţăm ceva de la inima lui. Ceva simplu, ceva pe măsura înţelegerii oricărui om, într-un limbaj accesibil, dacă nu oricărei minţi, în mod sigur oricărei inimi. Prin discursuri docte, înalte, prin termeni abstracţi, prin exegeză dificilă facem greşeala să îl complicăm pe Isus. El însă a fost simplu, a vorbit simplu, profund, mişcător, în aşa fel încât să-l înţeleagă oricine. Blândeţea şi umilinţa sunt cuvintele de aur care descriu inima dumnezeiască a lui Isus. Ce contează cel mai mult în această viaţă? Ce lucru are valoare maximă? Coeficientul de inteligenţă? Studiile? Diplomele? Capacităţile artistice? Notorietatea? Estetica exterioară? În absenţa celor două mari cuvinte: blândeţea şi umilinţa, acestea toate pălesc în valoarea lor. 
        Azi învăţăm de la Isus, chiar dacă suntem în vacanţă. Ceva mai bun n-am putea primi pentru suflete la şcoala duminicală! De asimiliarea acestei lecţii şi, mai ales, de aplicarea ei depind atât de mult "confortul nostru spiritual" pe acest pământ.