duminică, 30 martie 2014

Crezi tu în Fiul Omului?




     Densitatea evangheliei acestei duminici este evidentă, arhitectura relatării vindecării orbului din naştere, complexă. Minunea este, la fel ca în duminica precendentă, nu doar o simplă minune, ci un semn: Isus vrea ca oricine să primească un adevăr esenţial despre identitatea lui, să consimtă la cuvintele pe care el le rosteşte despre sine: Eu sunt Lumina lumii! (Ioan 8,12) În lumina lui, fiecare om ajunge la adevărata vedere a propriei persoane, a realităţii înconjurătoare şi a lui Dumnezeu. Orbul a venit pe lume cu o deficienţă, despre care Isus spune că nu este neapărat un efect al păcatului. Dacă avem o altă viziune despre cei cu infirmităţi sau cu handicap, răspunsul lui Isus ar trebui să producă o reformă de concepţie în noi. De data aceasta, Isus nu se mulţumeşte doar cu forţa cuvântului său. El "operează" vindecarea. Se foloseşte de pământ şi de salivă, îi unge ochii cu tina rezultată din ele şi-l trimite să se spele. 
     În jurul vindecării miraculoase se declanşează o adevărată forfotă. A avut loc cu-adevărat minunea? E chiar el orbul din naştere? În mod repetat îşi afirmă bărbatul vindecarea, fără să primească credibilitate. Sunt interogaţi şi părinţii ca să se constate că miracolul s-a petrecut cu copilul lor. Declaraţiile fostului orb cu privire la Vindecătorul lui provoacă perplexitate şi disensiune. Cel care îl vindecă nu e deloc un păcătos, cum afirmă fariseii, ci un Profet. Şi adevărul despre identitatea lui nu se opreşte aici. Reîntâlnindu-l, Isus nu-i cere să rămână informat cu privire la el, ci să creadă în El.
    Crezi tu în Fiul Omului? Crezi tu în Lumina lumii care este Isus Cristos? Adevărata vedere nu-i este acordată celui care ştie multe - să însemne acest "multe" chiar şi cunoştinţe de Evanghelie - ci celui care crede mult. Orbul din naştere se bucură de o vindecare progresivă. El vede lucrurile materiale, vede oamenii şi fenomenele. Înţelege că cineva important a săvârşit o minune cu el. Însă abia în faţa lui Isus, ajunge să vadă cu adevărat cine este el: Lumina lumii. 
      Credinţa pe care o avem, aşa cum spunea cineva, nu este o acceptare oarbă, ci încredere cu vedere. 

Episodul vindecării, în regia lui Franco Zeffirelli.









duminică, 23 martie 2014

Isus şi femeia de la fântână




     Evanghelia acestei duminici este simultan uşoară şi grea. Firul ei epic bogat alimentează atenţia pe toată durata desfăşurării acţiunilor. Schimbul de replici dintre Isus şi samariteancă însă aruncă asupra minţii şi înţelegerii poticnirea, blocajul şi, în cele din urmă reflecţia. În plan cinematografic, mă gândesc la filmele lui Andrei Tarkovski, care îţi fixează privirea pe nişte imagini pentru a a-ţi induce realităţi mult dincolo de ele. Cu alte cuvinte, pe regizor nu îl interesează decât să prinzi substratul.
     Care este substratul cuvintelor lui Isus? Circumstanţa în care se declanşează episodul dialogului său cu samariteanca este unul cotidian. Dacă totul ar fi rămas aici, pe evanghelist nu l-ar fi interesat deloc să facă relatarea scrisă a acestei întâlniri. Însă numai aşa n-a fost! Isus se foloseşte de ceea ce este pământesc pentru a-l conduce pe cititor într-un plan suprafiresc. Pentru el, apa nu mai este apă, ci numai semn, imagine. Cel însetat nu mai este Isus, ci femeia. Cel care dăruieşte nu mai este femeia, ci Isus. Cu ce riscuri a făcut Isus această inversiune de planuri? Cuvintele lui Isus sunt deodată de pe altă lumea. Valoarea trupului este diminuată. Adevăratele nevoi ale omului nu vin din exigenţele trupului, ci din cele ale spiritului. Mai este în noi încă dispoziţia de a ne înţelege existenţa în termeni spirituali? Ce efect are mesajul lui Isus?
     Femeia nu l-a înţeles pe Isus. Ea şi-ar fi dorit apa de la el, numai ca să nu mai trebuiască să vină la fântână. L-a auzit pe Isus, însă nu l-a citit dincolo de cuvinte. Totuşi nu putem nega schimbarea care s-a produs în sufletul ei. Că toţi oamenii sunt materiali şi fizici, e clar. Că numai o mică parte din ei mai sunt şi spirituali, e iarăşi în afara oricărei contestaţii. Rămânem numai cu apa de la fântână sau ne-o dorim şi pe cea a lui Isus?
     Întâlnirea femeii cu Isus a avut şi o altă valenţă importantă: a fost întâlnirea ei cu propriul adevăr. Isus nu a informat-o cu privire la ceea ce prea bine ştia, ci a pus-o în faţa adevărului despre ea. Judecarea acidă a femeii, că este la al şaselea bărbat ar putea fi pripită şi nejustificaţă. Decât să cred că ea a schimbat atâţia bărbaţi, mai degrabă tind să cred, plecând de la cultura şi mentalitatea timpului respectiv, că ea a fost schimbată de toţi cei cinci bărbaţi pe care i-a avut. Un trecut şi o viaţă care fac din ea o sărmană. Plus că cel pe care îl are acum, de fapt nu-l are! Isus nu vrea s-o jignească, ci să-i arate că adevărul despre ea, cu toate umbrele şi subumbrele pe care le ascunde, îi este cunoscut. Cunoscut îi mai este încă ceva: ea are nevoie şi de o altă apă: de Apa vie.

sâmbătă, 8 martie 2014

8 Martie






      La mulţi ani! 
urez
 tuturor femeilor
 
 
    Nu ştiu în ce fel întâmpină şi parcurge o femeie acestă zi, dar cred că în sufletul oricărui bărbat se trezesc sentimente preţioase nu doar faţă de anumite femei, dar faţă de fiinţa feminină în sine. Sensiblitatea sufletească, claritatea şi frumuseţea privirii, ardoarea cuvântului, delicateţea gesturilor, candoarea şi sinceritatea naturală, maternitatea purtării, dăruirea iubirii sunt în mod eminent ipostaze şi inestimabile comori ale feminităţii. Graţia de floare a chipului ei, sfiala care însoţeşte cuvintele şi purtarea ei, demnitatea ei aleasă, precum şi multe alte lucruri care atrag o preţuire neîntrecută, sunt părţi integrante ale tabloului feminin. În sufletul creştin al unei femei virtuoase şi plină de credinţă străluceşte cu forţă gingăşia lui Dumnezeu.
   Tuturor femeilor le doresc să fie umplute de cele mai nobile şi admirabile sentimente! Pe drumul vieţii lor să fie izvoare care dăruiesc cu nesaţ şi necondiţionat iubire!  
 

miercuri, 5 martie 2014

Început de Post Mare





    Cât de mişcătoare sunt textele pe care le-am auzit astăzi la sfânta Liturghie: "sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele"; "rânduiţi un timp de post", "Domnul Dumnezeul nostru este milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate", "împăcaţi-vă cu Dumnezeu"! Suntem noi şi păcatele noastre, pe de o parte, şi e Dumnezeu cu nemărginita lui îndurare, pe de altă parte, faţă în faţă, pregătiţi nu pentru confruntare şi nici pentru săvârşirea dreptăţii, ci pentru celebrarea reconcilierii, a împăcării noastre. Se întreabă fiecare la începutul acestor 40 de zile: cum să postesc mai bine? La ce să renunţ? Cum să arate relaţia mea cu Dumnezeu altfel decât acum? Ce să modific în comportamentul meu cu cei pe care îi am în casă, la serviciu, la şcoală? Ce anume să încetez să mai fac? Ce trebuie să introduc neapărat în viaţa mea? La un moment dat, profetul Isaia se exprimă în numele lui Dumnezeu cam aşa: "iată postul care-mi place", şi urmează o înşiruire de fapte: rupe lanţurile nedreptăţii, dezleagă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi sfărîmă orice fel de jug! Isaia se adresa oamenilor timpului său şi pentru ei delimita un asemenea program de post. Dar noi?
   Cum să postim noi? Cum să postesc eu? Cum să posteşti tu? Discreţia cu care postim este de o valoare mare în ochii lui Isus. E o lucrare care ni se cere tutoror, însă fiecare o împlineşte în cea mai privată sferă. Să ne propunem să facem multe, să ne transformăm cu totul, să schimbăm radical felul de a fi, ar putea fi nu doar o exagerare, ci un semn evident de lipsă de prudenţă. Hotărârea fermă de a ne concentra pe anumite lucruri, pe unul singur poate, în tot acest Post Mare, ne poate purta în schimb, spre realizări spirituale minunate. Nu vom reuşi să ne desăvârşim, însă vom putea să operăm schimbări în viaţa noastră în anumite paliere clar delimitate de noi, în care avem carenţe evidente. Felurile de a posti sunt multe. Noi trebuie să ne alegem ceva potrivit, pe măsură, ceva care să ne pună pe muncă cu noi înşine şi să ne poarte spre rezultate clare. Isus ne convinge că Tatăl nostru, care vede în ascuns, va însoţi munca noastră şi ne va răsplăti. El însuşi ne va însoţi, cu tot cu Crucea lui, cu tot cu crucea noastră, pentru că ne iubeşte.
    Pornim cu Isus Cristos, cerându-i să ne asiste nostru pe drumul nostru spre Tatăl lui iubitor, spre noi înşine. Îmbogăţirea noastră spirituală, după un post luat în serios, cu hotărâri puţine, dar clare, va fi mare. Tuturor un Post plin de lumina Duhului Sfânt, reflectată pe un chip senin şi adăpostită într-o inimă binevoitoare.