Ei sunt fondatorii Bisericii Romei, părinţi ai credinţei şi stâlpi neclintiţi!

      Într-o singură sărbătoare, Biserica cuprinde astăzi memoria a doi apostoli mari: Petru şi Paul. Datele biografice şi mai ales activitatea lor apostolică formează o mare parte a Noului Testament. Ei sunt cele mai mari şi mai fascinante cuceriri ale lui Isus Cristos, oameni în viaţa cărora necunoscutul şi misteriosul Nazarinean a revoluţionat în mod radical gândirea, activitatea, pasiunile şi tot ce ţinea de rostul lor pe acest pământ. Diversitatea lor se prezintă ca un argument evident că nu există un anume temperament care să se adecveze urmării lui Isus mai bine decât celelalte. Cred că studiul care şi-ar propune să inventarieze diferenţele dintre aceste două mari personalităţi ar fi mult mai bogat decât cel care s-ar dedica sesizării punctelor lor comune. Dar ce contează atunci când Isus se face adecvat oricărui om? Ce importanţă are marcarea diferenţelor când Isus realizează într-un mod uimitor unitatea lor? 

      În atâtea biserici se întâlnesc statuile celor doi apostoli, de o parte şi de alta a altarului principal, flancându-l pe Isus Euharisticul, fiecare cu simbolul propriu: unul cu cheile, celălalt cu sabia. Îmi place să mi-i imaginez astăzi pe cei doi cu Isus în mijlocul lor, iradiind de slava divină. În ei contemplăm nu atât performanţele unor capacităţi şi puteri omeneşti, ci performanţele şi triumful harului divin. Isus a intrat irevocabil în viaţa lor, fără ca aceştia să-l caute dinadins. Pentru Petru, ziua întâlnirii cu Isus a fost una a eşecului profesional (Luca 5). Şi ce dacă? Oricum, Isus nu-l voia în calitate de pescar de peşti. Pentru Paul, momentul întâlnirii cu Isus era acela al unei râvne nepotolite împotriva lui. Încântat de cunoştinţă nu era! Însă şi-a dat seama repede că tocmai acel moment îi tăia viaţa în două: cea de până atunci, a lui, şi cea de după, a lui Cristos în el. Pe drumul Damascului, o aversiune era transformată "iremediabil" într-o pasiune nebună. Paul va arăta ca este un nebun după Cristos. De fapt, o spune el însuşi!
        În faţa forţei de cucerire a lui Isus, Petru a capitulat lăsând în urma lui un trecut în care se înscriau familia, profesia, împrejurările natale şi întreg edificiul lui afectiv. În urma străfulgerării lui pe drumul Damascului, Paul se naşte a două oară şi trăieşte fără să mai trăiască el, ci Cristos în viaţa lui (cf. Galateni 2). Pentru amândoi urma să existe o singură pasiune, o singură iubire, un singur crez, o singură înţelepciune, un singur rost de a trăi: Isus. 

       Sfârşitul nu-i prinde în Ierusalim sau în împrejurimile lui, ci departe, în inima unui imperiu care urma să fie prăbuşit până în temelii şi reclădit iarăşi, însă pe alte principii, pe alte învăţături, pe un alt fundament: cel al credinţei creştine. Iar învăţătura lor dăinuie şi astăzi şi este în curs continuu de răspândire. Petru şi Paul, două stele mari pe firmamentul Bisericii noastre, doi titani care i-au oferit lui Isus rând pe rând toate, culminând în oferta lor cu propriul sânge. După ce şi-au terminat misiunile în această viaţă, a urmat semnătura finală, pe care au dat-o în roşu. Îi admirăm astăzi, de aici, de pe pâmânt şi nutrim speranţa să împărtăşim fericirea lor dincolo de moarte. Pentru aceasta, le cerem sprijinul, mijlocirea şi însoţirea pe cărările vieţii.