Trebuie sa fim selectivi

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a spus mulţimii: ⁴⁷ "Împărăţia cerurilor se mai poate asemăna cu un năvod aruncat în mare, care strânge tot felul de peşti. ⁴⁸ Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm, se aşază şi aleg peştii buni în coşuri iar pe cei răi îi aruncă. ⁴⁹ Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii: îngerii vor veni şi vor despărţi pe cei răi de cei drepţi, ⁵⁰ şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo vor plânge şi vor scrâşni din dinţi. ⁵¹ Aţi înţeles toate acestea?" Ei au răspuns: "Da!" ⁵² Apoi le-a zis: "Orice cărturar care a devenit ucenic al împărăţiei cerurilor este asemenea gospodarului care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi".

Paleta de oferte pe care mijloacele de comunicare o fac simţurilor şi instinctelor noastre este astăzi tot mai diversificată şi abundentă. Ţi se solicită din toate părţile să te conectezi, să fii la curent. Transmiterea ştirilor se face astăzi cu o rapiditate nemaiîntâlnită în istorie. Cantitatea de informaţie este mare. Cum trebuie să luăm act de tumultul de evenimente din lumea întreagă? Pentru echilibrul nostru spiritual trebuie să învăţăm să fim selectivi. Ori de câte ori mergem în supermarket, alegem anumite lucruri, după utilitatea lor, punând în balanţă preţul, calitatea şi cantitatea. În privinţa valorilor sociale şi morale nu putem să ne comportăm altfel.

            Isus compară împărăţia cerurilor cu un năvod în care se adună tot felul de peşti. Următoarea operaţia pe care o fac pescarii este selectarea lor. Imaginea se referă strict la despărţirea celor buni de cei răi, lucru care survine abia la sfârşitul lumii. Însă noi putem aplica cuvântul lui la viaţa prezentă, dacă înţelegem că în fiecare zi trebuie să activăm în noi virtutea discernământului. Sfântul Paul le mărturiseşte corintenilor în prima scrisoare pe care le-o adresează: „Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” (1Cor 6,12). Interdicţii în planul actelor morale nu mai rosteşte nimeni. În eroare sunt induşi mai ales tinerii care ţin să experimenteze tot ceea ce este permis, nepunându-şi problema valorii reale a atâtor lucruri şi oferte. În munca de deosebire între ceea ce este cu adevărat bine şi ceea ce este doar aparent bine, e nevoie de direcţiune spirituală, de ghidare biblică. E nevoie de Sfânta Scriptură.

            Pe un ton paternal şi exortativ i se adresează sfântul Paul lui Timotei. Pe semne, tânăr în activitatea lui apostolică, el are nevoie de sfaturile Apostolului. Lui îi cere să arate fidelitate faţă de ce a învăţat din Scriptură, căci aceasta învaţă pe oricine cum să se comporte şi tot ea ofera cele necesare pentru a săvârşi binele. Cartea cărţilor, Scriptura ni se propune şi nou drept ghid în discernerea adevăratelor valori de falsele valori. Importanţa ei o învăţăm de la sfântul pe care Biserica îl comemorează în această ultimă zi a lunii septembrie. În toată activitatea lui a arătat o preţuire exemplare a scrierilor sfinte. Deschizând cărţile sfinte, găsim şi noi în ele cuvintele de orientare şi edificare spirituală pe care Dumnezeu ni le adresează pentru o viaţă împlinită.

Bogatul anonim şi săracul Lazăr

Ce importanţă covârşitoare are tema sărăciei şi purtarea cu cei săraci, învăţăm mai ales din evanghelia după sfântul Luca, în special din această mişcătoare parabolă. În măsură să o comenteze, nu cu cuvintele, ci cu propria viaţă, ar fi, printre alţii, sfântul Vincenţiu de Paul, supranumit „părintele săracilor”. El spunea că „dacă îi slujim pe săraci, îl slujim pe Dumnezeu”. Parabola nu ne este povestită astăzi pentru a ne smulge admiraţia cu privire la frumuseţea ei literară, ci pentru a ne învăța despre bogăție și sărăcie. Spre deosebire de bogat, care, deşi bogat, este un anonim, săracul Lazăr are un nume. Dacă nu pentru oameni, în mod sigur pentru Dumnezeu! Amândoi mor. În cazul lui Lazăr, nici pomeneală de înmormântare. Moartea le răstoarnă radical condiţia. Pentru Lazăr încep desfătările cereşti; pentru bogat, chinurile şi lipsa.

 

De ce această inversiune? Unde păcătuise bogatul? Nu păcătuise prin simplul fapt că era bogat. Statutul de bogat nu e unul în sine păcătos. El păcătuise pentru că îl ignorase complet pe Lazăr. Măcar dacă ar fi fost la câţiva kilometri depărtare de el! Însă Lazăr zăcea chiar „înaintea uşii lui”. Cum putea să se bucure şi să petreacă fără să se simtă câtuşi de puţin responsabil de stomacul şi decenţa existenţială a semenului său, a egalului său în demnitate, Lazăr, mai ales când bucuria acestuia ar fi fost atinsă și cu firimiturile care cădeau de pe masa lui? Este falsă părerea că Dumnezeu a lăsat pe lumea asta bogaţi şi săraci. Falsă este şi părerea că resursele pământului sunt reduse, aşa încât oricum nu s-ar aboli sărăcia şi foamea. Dacă toţi am fi conştienţi că nu suntem decât administratorii bunurilor şi nu stăpânii lor, nimeni n-ar mai striga pentru câştigarea subzistenţei. Dacă am avea grijă să nu se arunce atâtea alimente în fiecare zi, ar fi hrană şi pentru ultimul flămând din această lume.

În cazul multor bogaţi, creşterea bogăţiei este direct proporţională cu creşterea sărăciei  lor spirituale. În schimb, săracii pot avea multă bogăție spirituală. Ei sunt în vizorul lui Dumnezeu. Lor le dedică Isus prima fericire în predica de pe munte, făcându-ne să înțelegem că ei sunt predilecţii atenţiei divine. Bogatul prinde cuvânt şi imploră mijlocire când pentru el destinul era deja pecetluit. Din răspunsul pe care îl dă Abraham, înţelegem şi noi, ascultătorii, că nu vom putea prezenta nici o scuză că n-am ştiut cât sunt de grave avariţia, zgârcenia, neglijenţa şi egoismul.

Ucenicii nu înţeleg cuvântul lui Isus

Evanghelia zilei

În acel timp, ^43b pe când toată lumea se minuna de tot ce făcea Isus, el a zis ucenicilor săi: ⁴⁴ "Întipăriţi-vă bine în minte ce vă spun: Fiul Omului va fi dat pe mâinile oamenilor". ⁴⁵ Dar ucenicii nu înţelegeau cuvântul acesta, care pentru ei era aşa de ascuns, încât nu-l pricepeau, şi se temeau să-l întrebe ce a vrut să spună prin aceasta.

 

        Câtă vreme succesul e de partea noastră, ne bucurăm de multă apreciere, iar popularitatea noastră este garantată. Când, în schimb, intervine eşecul, ne trezim în scurt timp singuri şi abandonaţi pentru că nu mai reprezentăm nici un interes pentru ceilalţi. Ar fi naiv şi neînţelept din partea noastră să credem că ar exista o reţetă sau o metodă de a trăi în care succesul ar fi neîntrerupt. Multe cărţi ar vrea să ne convingă, chiar cu exemple, de acest lucru. Însă noi învăţăm din experienţă, fie că vrem, fie că nu vrem, că succesul şi eşecul împletesc urzeala vieţii noastre. În plus, noi, creştinii, mai învăţăm din Biblie că până şi eşecul este tot un mod al lui Dumnezeu de a lucra cu sufletele noastre pentru a le purta la maturitatea spirituală.

            Cum abordează Isus în faţa ucenicilor această temă? Din perspectiva unei psihologii pur omeneşti, el alege un moment de-a dreptul neprielnic pentru a destăinui ce sfârşit îl aşteaptă: „ …pe când toată lumea se minuna de tot ce făcea”. Altfel spus, când audienţa lui era maximă. Cum să le fie uşor ucenicilor, care gândeau încă foarte omeneşte, să se transpună pe un alt registru emoţional şi să-şi facă proprie starea sufletească a lui Isus? Când toate îţi merg impecabil, nu-ţi mai stă gândul la ceasurile negre. Ucenicii savurau şi ei succesul lui Isus şi deja visau la onorurile care se vor revărsa implicit şi asupra lor. Drept urmare, nu-l înţelegeau pentru că nu voiau să simtă altceva. Numai după ce va coborî Duhul Sfânt asupra lor vor înţelege taina suferinţei şi a morţii Fiului Omului. Însă Isus nu vrea ca ei să se iluzioneze cu privire la viitorul său şi al lor. „Întipăriţi-vă bine în minte” este o formulare care exprimă voinţa fermă a lui Isus ca ucenicii să fie conştienţi de transformarea succesului său de moment într-un sfârşit scandalos şi dureros.

            Multor oameni le vine greu să asocieze divinitatea lui Isus cu suferinţa sa. Pentru ei, aceste două dimensiuni sunt inconciliabile. Însă Isus ne-a învăţat că şi suferinţa este un loc în care Dumnezeu se face simţit; că succesul, departe de a fi o glorie personală, este o ocazie de a mulţumi lui Dumnezeu, iar eşecul, o experienţă din care să înţelegem că privirea trebuie s-o îndreptăm spre Dumnezeu care nu ne poate dori, până la urmă, decât numai binele.

          Din felul cum suferim, demonstrăm, fără cuvinte, cât de mult îl cunoaştem şi înţelegem pe Isus.

Chipul ascuns al lui Isus

Evanghelia zilei


În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ³¹ "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. ³² Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, ³³ şi va pune oile la dreapta sa iar caprele la stânga sa. ³⁴ Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; ³⁵ căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; ³⁶ am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». ³⁷ Atunci cei drepţi îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? ³⁸ Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? ³⁹ Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». ⁴⁰ Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». ⁴¹ Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! ⁴² Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; ⁴³ am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». ⁴⁴ Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». ⁴⁵ El le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». ⁴⁶ Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»".

Cine ar putea asculta evanghelia cu judecata finală, fără să se cutremure înlăuntrul său şi fără să se simtă răscolit în propria conştiinţă? Cine ar citi-o fără sentimentul că nu-i posibilă vreo sustragere dinaintea ei şi că orice subterfugiu este zadarnic? Isus, la capătul timpurilor şi al istoriei, îmbrăcat în maiestate! O imagine grandioasă a unei judecăţi unice și, mai ales, irevocabile. A tuturor oamenilor laolaltă şi a fiecăruia în parte! Deşi criteriile de judecată sunt cunoscute de toţi, totuşi surprizele sunt mari. Pentru împlinirea lor nu se cer capacităţi speciale, nici un anumit grad de inteligenţă şi nici o anumită dotare fizică. Fiecare le poate aplica în viaţa lui. Cine să nu priceapă ce înseamnă să dai de mâncare, să îmbraci, să vizitezi? Şi totuşi, judecata va dezvălui una dintre cele mai mari taine ale istoriei: taina ascunderii lui Isus în spatele a milioane şi milioane de chipuri omeneşti; taina identităţii lui voalate. Amândouă părţile ridică, uimite, întrebarea: „Când te-am văzut noi…?”

Pentru simplul fapt că suntem creştini, nu vom primi nici un bonus aparte. Nu este suficientă cunoaşterea lui Isus din evanghelii sau din predică. Apartenenţa la Biserică nu aduce cu sine automat accesul în viaţa veşnică. Acestea ne vor uşura intrarea, dar nu ne-o vor garanta. Ceea ce va cântări enorm va fi re-cunoaşterea lui Isus în cei mici. Însă avem privilegiul de a ști deja că el este cel pe care îl hrănim, îl îmbrăcăm și îl vizităm. Și mai avem încă ceva, şi anume responsabilitatea de a nu uita acest adevăr! Tentația de a ignora că Isus este ascuns în cei mici o învingem şi prin citirea frecventă a acestui pasaj evanghelic. La capătul ei, ne simţim asaltaţi parcă de acelaşi imperativ: acționează întocmai, începând chiar acum, pentru că miza este mare! Unul dintre mulţii sfinţi care au înţeles să aplice în viaţa lor cuvintele lui Isus din acest discurs despre judecata finală a fost sfântul pe care îl comemorăm astăzi: Vincenţiu de Paul. A fost loial unei ocupaţii mai puţin apreciată de oameni, dar preţuită la maxim de către dreptul Judecător: grija pentru cei săraci, o grijă în care a implicat suflet, inteligenţă, spirit de organizare şi multă dăruire. Cuvintele lui Isus au căpătat în viaţa lui un program pe care l-a respectat toată viaţa. Prin mijlocirea lui, să le aplicăm şi noi, mereu cu gândul la cuvintele: „Mie mi-aţi făcut”.

Isus şi informaţia despre el

Evanghelia zilei

În acel timp, ⁷ Irod tetrarhul a auzit vorbindu-se despre cele săvârşite de Isus şi nu ştia ce să creadă, deoarece unii spuneau că Ioan Botezătorul a înviat din morţi, ⁸ alţii ziceau că s-a arătat profetul Ilie, iar alţii că a înviat un profet dintre cei din vechime. ⁹ Dar Irod zicea: "Lui Ioan i-am tăiat capul. Dar cine este acest om despre care aud astfel de lucruri?" Şi căuta să-l vadă.

Irod tetrarhul pare să fie lipsit de un aparat informativ bine pus la punct, din moment ce exprimă atâta confuzie cu privire la identitatea lui Isus. Variantele vehiculate erau multe. Incertitudinea era cu atât mai mare cu cât se zvonea că Isus ar fi Ioan Botezătorul, despre care știa sigur că îl decapitase. Evanghelia se termină cu dorinţă lui expresă de a-l vedea, lucru pentru care Irod nu va face până la urmă nici un pas. Îl interesa realmente cine este Isus? Celebritatea şi popularitatea lui îl făceau curios. În ce mod voia Irod să-l cunoască?

Dorinţa lui va fi satisfăcută mult mai târziu, când Isus îi va fi trimis în timpul procesului, pe temeiul faptului că era galilean şi deci unul din supuşii lui. Însă în acel context, Isus îl va decepţiona şi îi va înşela orice aşteptare. Nerăspunzându-i la nici o întrebare, i-a dat de înţeles că nu trebuie să-și închipuie că are în faţă un subiect de senzaţie care face semne ieşite din comun pentru distracţia sau curiozitatea celorlalţi.

Câţi oameni nu se regăsesc astăzi în atitudinea tetrarhului! Trădează un anumit interes pentru Isus, vor să afle despre el, însă nu pentru a-l cunoaşte cu-adevărat, nu pentru a crede în el, ci pentru a-şi potoli anumite curiozităţi sau pentru a mai adăuga un capitol la cultura lor generală despre personaje religioase. Mijloacele de comunicare moderne potolesc acest tip de cunoaştere la un simplu click pe internet. Informaţiile despre Isus sunt enorme cantitativ. Despre el se pot auzi tot felul de ciudăţenii. Este bine că adevărurile de credinţă, cunoştinţele legate de religia creştină sunt comunicate prin toate mijloacele. Însă mass-media este cu precădere interesată să prezinte informaţiile într-o formă care i-a displăcut lui Isus: urmărind senzaţionalul şi spectacolul. Nu putem să nu-i recunoaştem, de aceea, şi deserviciul pe care îl face în dobândirea adevăratei cunoaşteri a lui Isus.

Isus vrea din partea noastră o cunoaştere care să conducă la credinţa în el. El vrea asentimentul voinţei şi al raţiunii noastre la cuvântul său; vrea să credem în el, ca în singurul care are cheile adevărului şi ale vieţii. De aceea îl şi căutăm în fiecare zi. Nu pentru curiozitatea noastră, nu pentru dotarea intelectuală, ci pentru sufletul şi inima noastră. Sufletelor cu asemenea dispoziţii şi intenţii, el li se face cunoscut! Pentru cei din categoria lui Irod, chiar şi după o minuţioasă informare, tot un necunoscut rămâne.

Câtă vreme nu credem în Isus, nu putem avea pretenția de a-l înțelege.

Ucenicii în misiune

 

Evanghelia zilei

 

În acel timp, Isus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat putere şi autoritate asupra duhurilor rele şi să-i vindece pe cei bolnavi. ² Apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi ³ şi le-a spus: "Să nu luaţi nimic cu voi la drum, nici toiag, nici sac de merinde, nici pâine, nici bani şi nici haină de schimb. ⁴ Dacă vi se oferă găzduire într-o casă, rămâneţi în ea până veţi pleca din localitatea aceea. ⁵ Şi dacă oamenii nu vă vor oferi găzduire, ieşiţi din localitatea aceea, scuturându-vă praful de pe picioare; aceasta va fi o mărturie împotriva lor". ⁶ Cei doisprezece au plecat şi au mers din sat în sat, predicând evanghelia şi vindecându-i pretutindeni pe cei bolnavi.

Meditează

Prima trimitere în misiune a ucenicilor poate fi comparată cu anul pastoral-social pe care candidatul la preoție trebuie să-l parcurgă înainte de a primi hirotonirea. Experienţa ieşirii între oameni este un fel de pregustare a ceea ce urmează să fie misiunea apostolică în sine. Cât îi priveşte pe ucenici, Isus investise deja în instruirea lor. Acum aveau parte de o examinare pe terenul de activitate. Ei trebuiau să dovedească, fără Isus lângă ei, că sunt dispuși să acționeze complet în numele lui, pierzându-se din vedere pe ei şi interesele lor personale. La întrebarea, despre ce a predicat Isus Cristos, răspunsul este simplu: Împărăția lui Dumnezeu. Parabolele lui au fost modul prin care el a căutat mai curând să ilustreze decât să explice misterul împărăției, dumnezeieşti şi omeneşti deopotrivă, care nu este din lumea aceasta (cf In 18,36), dar care se desăvârșește cu lumea întreagă.  

Ucenicilor nu le revine o altă temă de predicare decât cea auzită la Maestrul lor, pentru că răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu ia timp și cere mobilizarea tuturor forțelor până să devină o realitate atotcuprinzătoare. Ne uimește cât de restrâns trebuie să le fie „echipamentul” de drum. Gestul ștergerii prafului de pe picioare este și el plin de interogație. Pentru credibilitatea lor, ucenicii trebuie să posede minimul de lucruri de care au nevoie. Ei nu trebuie să dea impresia că ar lucra pentru vreun profit material personal, în cazul în care s-ar deplasa cu un arsenal întreg de lucruri. Succesul misiunii nu stă în dotarea lor exterioară și nici în capacitățile lor omenești. De la Isus au primit autoritate asupra duhurilor și putere de vindecare. Ei acționează conduși de Providență, în numele lui Isus.

Biserica perpetuează prin activitatea ei de evanghelizare munca apostolilor. Bineînțeles că lucrurile nu se derulează exterior la fel ca în prima misiune. Ceea ce posedă Biserica pare să fie în discrepanță cu ceea ce citim în îndemnurile lui Isus. Însă aici este evocată prima misiune, scurtă temporal. Biserica de astăzi cere susținere financiară sau materială, asemenea celei primare (cf. 1Cor 16) care avea în uzanță colecta, pentru ca ea la rândul ei, să poată să ajute, să susțină pe cei nevoiași. Ea solicită ajutor nu pentru a agonisi, ci pentru a dărui mai departe. Când toată activitatea ei este sub semnul iubirii celuilalt şi al ascultării de Isus, atunci împărăţia pe care o predică este în desfăşurare şi se îndreaptă neîndoielnic spre împlinire.

Rudenia cu Isus

Evanghelia zilei

 În acel timp, mama şi rudele lui Isus au venit la el, dar nu puteau să ajungă până la el din cauza mulţimii. ²⁰ Cineva i-a spus: "Mama şi rudele tale stau afară şi doresc să te vadă". ²¹ El le-a răspuns: "Mama şi rudele mele sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc".

Apartenenţa la o familie, ideea de descendenţă, importanţa legăturilor de sânge aveau pentru omul antic o însemnătate mult mai mare decât pentru cel modern. Ele relevau un alt tip de aşezare în societate faţă de cel de astăzi. Înţelegem de ce evangheliştii Matei şi Luca ne lasă în scris o genealogie a lui Isus. Identitatea lui Isus se definea prin descendenţii pe care i-a avut, prin prisma familiei de provenienţă.

            Replica lui Isus la informaţia care i s-a adus, că îl aşteaptă afara mama şi rudele, contrazice categoric aceste afirmaţii şi lasă o urmă de perplexitate în ascultătorii lui de atunci. Aceştia ştiau că până şi simplul fapt de a fi membru al poporului ales era un privilegiu care aducea cu sine şi anumite drepturi. Pentru a-l avea însă aproape pe Isus, nu ajunge să scandezi că eşti în legătură de rudenie cu el, că împărtășești aceeași naționalitate. Înrudirea cu el, câştigarea familiarităţii lui sunt posibile pentru toți oamenii, însă cu o condiție: ascultarea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu. Familia lui Isus poate adopta în consecinţă dimensiunile lumii întregi. Prioritare nu sunt nici limba, nici cultura, nici naţionalitatea, nici gradul de inteligenţă, nici legătura de sânge, ci dispoziţia de a recepta cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l aplica în viaţă.  La Isus, legăturile spirituale primează în fața celor omeneşti.

Cum s-a simţit mama lui, Maria, când a auzit un asemenea răspuns? Pentru oamenii mai puţin spirituali şi mai mult pământeşti, cuvintele lui Isus au trădat o oarece lipsă de consideraţie la adresa ei. Cei care însă îl înţeleg pe Isus în cheie spirituală, ştiu că Maria era prima persoană care întruchipa în viaţa ei condiţia exprimată de Isus. Căci, înainte de a fi mamă prin zămislirea lui Isus în sânul ei, ea a fost mama lui prin credinţă şi ascultare. Bătrâna Elisabeta, văzând-o, o felicită şi o fericeşte pentru că a consimţit la cuvântul lui Dumnezeu transmis ei prin înger şi a crezut.

Înţelegem, meditând la această evanghelie, cât de frumoasă şi pe măsura gândirii lui Isus este adresarea pe care o face preotul la începutul predicii: „Iubiţi fraţi şi surori în Cristos!” Ataşamentul mental şi de spirit la persoana lui Cristos îi uneşte pe creştini într-o formă mai puternică decât reuşesc să o facă legăturile familiale. Dacă în ceilalţi nu vedem pe fraţii şi surorile noastre, ne este binevenită întrebarea: Am ascultat și am împlinit cuvântul lui Dumnezeu ca să-i simțim ca atare?

Plimbare la munte

 

 

 

Spre vârful Zirbitzkogel (2396 m)

 

 

 

     Muntele pe care am urcat, Zirbitzkogel, după cum se vede, nu e o colină blajină. Acolo încă mai zăbovea zăpada pe creste, sfidând soarele care bătea generos şi peste noi şi peste ea. Nu mai trebuie să conving verbal pe nimeni că noi eram chiar sus.

  

 

      Pe drum am întâlnit, nu departe de proprietatea unui persoane, câteva lame simpatice. Erau familiarizate cu oamenii. Pentru vizitatorii lor au ieşit din staul şi au ţinut să vină până aproape de ei. De la ele am plecat nescuipaţi.  

O lama a ţinut să fie fotografiată frontal. Pentru specia ei, trebuie să recunoaştem că e fotogenică.

Pe una din pietrele din spatele nostru a fost celebrată sfânta liturghie cu câteva săptămâni în urmă, de pr. paroh Claudiu Budău, în prezenţa a peste 400 de credincioşi. Un adevărat eveniment în natură. În imagine, împreuna cu pr. Marius Enăşel şi pr. Claudiu Budău.

O panoramă de excepţie. Un senin solemn care pune în lumină atâtea piscuri şi lasă privirea să ajungă până departe. Până în nemărginit.

 

Mi-ar fi prins bine un toiag de care să mă sprijin în urcare. Nu ştiu cine e domnul sculptat. Să fie primul cuceritor al acestui pisc?

Lacul Wildsee. Plăcut şi rece indiferent de anotimp, cuibărit bine în creierii munţilor.

Raze oglindite în apă. Apusul tot mai minunat în culori şi efecte luminoase.

 

 

"Am la voi o mică rugăminte: muntele nicicând să nu-l uitaţi!" (cuvinte dintr-un cântec cu un titlu necunoscut mie)

Padre Pio

Viaţa sfântului Pius, binecunoscut sub numele de Padre Pio, a fost o redare vie şi exemplară a evangheliei, până acolo încât Isus l-a ales pentru a-şi perpetua suferinţele rănilor în trupul său. Pentru secolul al XX-lea, sfântul capucin a fost o făclie care a luminat peste multe suflete, recuperându-le din întuneric şi unindu-le din nou cu iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Mântuitorul Isus îl învredniceşte mai întâi cu stigmatele invizibile, pentru ca mai târziu să lase să-i fie în mod vizibil „străpunse” mâinile, picioarele şi coasta. Activitatea acestui călugăr preot s-a consumat, asemenea unei lumânări mereu aprinse, în două locuri: altarul şi scaunul de spovadă. Prin sacramentul iertării a reînviat nenumărate suflete la o viaţă cu Dumnezeu. El a fost susţinut în această muncă istovitoare de excepţionale daruri cereşti: citirea în inimi şi discernământul spiritelor. În faţa lui, nu rămânea pe conştiinţa păcătosului nimic tăinuit care să nu fie spălat în imensa milostivire divină.

Locul unde sfântul îl simţea pe Isus în propria fiinţă în modul cel mai profund, până la contopirea cu suferinţa lui, era jertfa sfintei Liturghii. Profundele trăiri spirituale şi extatice care se vedeau pe chipul lui Padre Pio, evlavia din timpul celebrării ne trezesc uimirea pentru ceea de Dumnezeu a făcut din viaţa lui şi ne cer discret şi grav să ne revizuim cu sinceritate trăirea personală a sfintei Liturghii. Simţămintele cu care însoţim sfânta Liturghie dau în vileag de multe ori o stare de conştiinţă delăsată, roasă de rutină şi de indiferenţă, chiar când Isus vrea să ne întâlnească în modul cel mai intim: trupul său euharistic. Padre Pio ne este în acest sens un avertisment şi un prilej de examinare!  

O dispoziţie lăuntrică corespunzătoare îi permite lui Dumnezeu să lucreze cu harul său în inimile noastre. În schimb, pasivitatea şi neimplicarea sufletească pot face să treacă pe lângă noi multe haruri divine. Dumnezeu ne-a creat diferiţi. Privim la Padre Pio şi ne convingem cu uşurinţă de acest adevăr. Dar pe fiecare ne-a înzestrat cu ceva. În fiecare a pus harul său. Din fiecare vrea să facă un frate şi o soră. Sfântul Pius să ne fie mijlocitor în a ne câştiga familiaritatea cu Isus Cristos.

Isus ne vrea pricepuţi şi descurcăreţi

...în viaţa aceasta pentru dobândirea garantată a celeilalte!

Isus ne povesteşte o parabolă simplă în conţinut, dificilă însă în interpretare. Dacă am vrea să-i analizăm fiecare aspect în parte, am ajunge inevitabil la blocaje şi nedumeriri. Ne ferim de această tentație, pentru că nu risipa administratorului, nu banii necinstiţi şi cu atât mai puțin falsificarea datelor vor să ne învețe ceva, ci motivul pentru care administratorul este lăudat: „Se dovedise înţelept”. Stăpânul îl laudă pentru istețimea cu care a aranjat lucrurile în favoarea sa, pentru faptul de a-și fi pus capul la contribuție, de a se fi mobilizat mintal şi fizic în vederea unui viitor asigurat. Într-un cuvânt: pentru că a fost descurcăreț. N-avea cum să-l aprecieze pentru pagubele pe care i le-a făcut lui, ci pentru ceea ce, cu ingeniozitate, şi-a făcut sieși! 

Administratorul necinstit este un fiu al acestei lumi care are în centrul preocupărilor grija pentru cele materiale şi lumeşti, pentru viitorul lui. Lui i se pare mai important să-şi facă prieteni, decât să fure din banii stăpânului pentru sine. Isus, explicând parabola, spune că înțelepciunea fiilor acestei lumi o surclasează pe cea a fiilor luminii. Cum să înțelegem acest lucru? Apoftegmele părinților deșertului, adică scrierile lor duhovniceşti, vorbesc despre un călugăr care, întâlnind o femeie cu o reputaţie proastă, dar foarte elegant îmbrăcată, a început să plângă. Întrebat de ce are o asemenea reacţie, a răspuns că femeia respectivă consacră mai mult timp pentru a plăcea bărbaților, decât el pentru Dumnezeu. Asistăm în timpul nostru la schimbări economice şi tehnologice ameţitoare din cauza ritmului lor alert. Se caută pentru orice instituţie sau firmă oameni cu competenţă, cu abilităţi. Spoturile publicitare pe care le vedem peste tot sunt făcute cu toată inteligenţa pentru a asigura succesul comercial. Se investeşte mult creier în lucruri care au o finalitate strict pământească. Fiii acestei lumi se dovedesc, aşadar, foarte ageri, orientaţi pentru a câştiga, pentru a avea profit. Pe 29 septembrie au loc în Austria alegeri. Pe un panou se poate citi sloganul: "Iubeşte-ţi aproapele!" Un cuvânt evanghelic întrebuinţat într-un scop politic, numai de dragul succesului, cu multă isteţime pentru asigurarea puterii politice.

Ce fac fiii luminii? Isus Cristos îşi doreşte din partea noastră, a creştinilor, un interes viu şi o angajare integrală pentru lucrurile care privesc credinţa. Nu ne vrea delăsători, închistaţi, nepricepuţi, ci interesaţi cu toate capacităţile noastre de treburile care îl privesc pe Dumnezeu. Şi noi putem dovedi spirit inventiv în a găsi expresii de credinţă adecvate timpului nostru, limbaj actual în răspândirea evangheliei. Ne însoţesc, e adevărat, grijile pământeşti, însă noi trebuie să arătăm că pe toate le facem, nu scindaţi în interiorul nostru, adică şi lumii şi lui Dumnezeu, ci în toate unicului nostru stăpân suprem, Dumnezeu.

Cu promptitudine, când e vorba de Isus

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a văzut un om, cu numele de Matei, şezând la biroul lui de vameş şi i-a zis: "Urmează-mă!" Matei s-a ridicat şi l-a urmat. ¹⁰ În timp ce stătea la masă în casa acestuia, au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au luat loc alături de el şi de ucenicii lui. ¹¹ Văzând aceasta, fariseii au spus ucenicilor: "Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii?" ¹² Isus auzindu-i, le-a zis: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi. ¹³ Învăţaţi ce vrea să spună Scriptura prin aceste cuvinte: «Milă vreau, nu jertfă». Căci n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi".

 

Cititorul nefamiliarizat cu textele evanghelice rămâne impresionat de relatarea succintă a vocaţiei apostolului Matei. Acesta demonstrează o promptitudine aproape nefirească în urmarea lui Isus: „s-a ridicat şi l-a urmat”. Cum? Fără nici o deliberare? Fără să ia în calcul posibila eroare a opţiunii făcute? În lipsa oricărui discernământ sau analize? În joc era doar viitorul lui. Dintr-o bucată s-au dovedit a fi şi ucenicii pescari (Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan), însă de la un vameş era poate de aşteptat o doză de rezervă şi de cumpănire. Nimic din toate acestea! Promptitudinea lui Matei nu trebuie văzută ca o chestiune pur temperamentală sau pusă pe seama unui spirit credul. La momentul alegerii lor, ucenicii nu erau nişte adolescenţi fluturatici, visători, ci bărbaţi confruntaţi deja cu viaţa şi cu problemele ei majore.

Isus Cristos i-a cucerit în sensul cel mai pozitiv posibil al cuvântului, prin fascinaţia pe care a avut-o prezenţa lui divină, prin înfăţişarea sa solemnă, gravă şi pătrunzătoare. Putem să ne imaginăm ce privire irezistibilă a avut Isus şi ce răsunet interior a declanşat în sufletul lui Matei invitaţia: „Urmează-mă!” Era Isus cel care rostea aceste cuvinte şi nu un oarecare om! Viaţa vameşului Matei se răsuceşte complet în direcţia celui care îi va fi unic Învăţător, iar momentul chemării i-a rămas atât de săpat în memorie şi în suflet, că ni l-a lăsat în scris şi nouă.

           Pe ce criteriu l-a ales Isus pe Matei? Din răspunsul pe care Isus îl dă fariseilor, la critica acestora, cum că el stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, înţelegem că Matei, din punct de vedere spiritual, nu era sănătos. Şi nici drept! Aşa fiind, el avea nevoie de Isus, de medicina lui, de vindecarea lui! Să deducem că fariseii erau sănătoşi? Textele care se referă la ei nu ne-ar permite să afirmăm aşa ceva. Însă ei credeau că sunt sănătoşi. Ce să vindece Isus în ei, din moment ce nu puteau să accepte nici o corectare? Cum să investească milă în ei, câtă vreme în centrul preocupărilor lor religioase stătea jertfa, şi nu mila? Sfântul apostol Matei, a cărui memorie Biserica o celebrează astăzi, ne învaţă că, la chemarea lui Isus, promptitudinea e cea mai bună reacţie din partea noastră. De la el mai reţinem un lucru: conştiinţa sinceră că suntem păcătoşi îi permite lui Isus să intre în viaţa noastră şi să facă din ea o lucrare măreaţă!

Vocaţia bobului de grâu

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ²⁴ "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. ²⁵ Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. ²⁶ Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze pe mine, şi unde sunt eu acolo va fi şi slujitorul meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl meu îl va cinsti.

 

Când e vorba de viaţa noastră sau, mai exact, de salvarea ei, orice bogăţie devine deodată relativă şi nesemnificativă. Pentru menţinerea propriei vieţi, nici un preţ nu ni se pare exagerat. Cuvintele lui Isus par să ţină prea puţin cont de acest adevăr îndeobşte împărtăşit. Imaginea bobului de grâu este grăitoare şi cum nu se poate mai potrivită pentru realitatea spirituală pe care urmează s-o exprime Isus. Bobul de grâu trebuie să plătească cu propria viaţă ca din el să rezulte alte vieţi. Pentru o rodnicie maximă, trebuie să moară! Dar de ce trebuie să fie şi în cazul nostru aşa? Isus nu vorbeşte deloc după logica acestei lumi. Cum să-ţi pierzi viaţa, din moment ce cauţi să ţi-o salvezi? Şi cum să fie salvată o viaţă din moment ce e pierdută? De la cea mai mare înălţime a căzut pentru noi un bob de grâu unic. El a „căzut” de la pieptul Tatălui (cf. In 1,18) şi și-a „pierdut” viața pentru ca noi s-o avem din plin. Altfel înțelegem cuvintele lui Isus, dacă ne gândim că el a asumat în trupul său în gradul cel mai înalt vocația bobului de grâu.

Gândul divin al lui Isus nu se grefează pe nici o înţelepciune de tip omenesc. Pentru un om ancorat pe acest pământ, valoarea supremă o deţine viaţa care pulsează în trupul lui; pentru un om ancorat în credinţă, există o valoare pentru care această viaţă merită „pierdută”. Efectiv pierdută dacă circumstanţele o cer! Isus nu vrea să ne dea de înţeles că trebuie să ne urăm viaţa, ci faptul că pe ea nu trebuie să fixăm preţul suprem. Binele ultim spre care trebuie să ţintim, esenţialul de la care nu trebuie să ne abată nimic, ni-l spune în cuvintele: „Unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu”. A fi acolo unde este Cristos înseamnă totul, indiferent dacă în locul respectiv este foamete, lipsă, prigoană sau sabie. Cu cât patos întreabă sfântul Paul: Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” ca să răspundă cu o înflăcărare de care să se molipsească orice cititor al său, că nimic, nici măcar moartea nu poate să provoace această despărţire. Cine s-a convins că a fi cu Isus înseamnă totul, a înţeles în acelaşi timp că fără el, orice altceva e până la urmă nimic.

Isus în faţa femeii

Evanghelia zilei


În acel timp, ³⁶ unul dintre farisei l-a invitat pe Isus la masă. Isus a intrat la el şi s-a aşezat la masă. ³⁷ O femeie păcătoasă care locuia în cetate, aflând că Isus stă la masă în casa fariseului, a venit cu un vas de alabastru plin cu ulei parfumat. ³⁸ Stând la spatele lui, plângea aşa de tare încât lacrimile ei cădeau pe picioarele lui Isus. Ea îi ştergea picioarele cu părul ei, le săruta şi le ungea cu uleiul parfumat. ³⁹ Văzând aceasta, fariseul care îl invitase pe Isus îşi zicea în sine: "Dacă acest om ar fi cu adevărat un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care îl atinge: ar şti că este o păcătoasă". ⁴⁰ Atunci Isus i s-a adresat spunându-i: "Simon, aş vrea să-ţi spun ceva". El a răspuns: "Spune, Învăţătorule!" ⁴¹ Isus a reluat: "Un creditor avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. ⁴² Cum nici unul nici celălalt nu avea cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?" ⁴³ Simon i-a răspuns: "Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult". Isus i-a spus: "Ai dreptate!" ⁴⁴ Apoi s-a întors către femeie, spunându-i lui Simon: "Vezi această femeie? Am intrat la tine şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, iar ea le-a udat cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. ⁴⁵ Tu nu mi-ai dat o sărutare în semn de salut, iar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. ⁴⁶ Tu nu mi-ai turnat ulei parfumat pe cap, iar ea mi-a turnat parfum preţios pe picioare. ⁴⁷ Îţi spun: i s-au iertat multe păcate, pentru că a iubit mult. Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte". ⁴⁸ Apoi s-a adresat femeii: "Ţi s-au iertat păcatele!" ⁴⁹ Atunci toţi invitaţii au început să spună: "Cine este acest om, că iartă şi păcatele?" ⁵⁰ Isus însă i-a spus femeii: "Credinţa ta te-a salvat. Mergi în pace!"

 

Persoanele care formează anturajul nostru spun mult despre caracterul pe care îl avem noi înşine. „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti” este o vorbă proverbială la fel de valabilă astăzi ca şi în timpul când s-a născut. Isus este invitat în casa unui fariseu. Făcând abstracţie de ceea ce instinctiv ne trezeşte acest nume şi judecând dincolo de emblematica lor duplicitate, fariseii se bucurau de multă consideraţie din partea oamenilor, iar numele unora (Nicodim, Iosif din Arimateea) a rămas şi în inimile noastre cu o acustică foarte pozitivă.

Atitudinea lui Isus în faţa femeii îl lasă nedumerit şi sceptic pe fariseul Simon. Fără să spună în afară ceea ce gândea în sinea lui, el lasă să se înţeleagă că în ochii lui, Isus se descalificase. Nu se preta la renumele său de profet să permită unei femei asemenea gesturi. Cum să stea laolaltă profetul cu păcatul? Cine să fie asemenea cui? Isus asemenea femeii sau invers? Învăţătorul – aşa îl numeşte Simon pe Isus – îi dă o lecţie fariseului, pe care, graţie evanghelistului Luca, o primim şi noi, ca să reflectăm asupra felului cum ne raportăm la păcatele celorlalţi. În exemplificarea cu cei doi datornici, Isus ne învaţă că nu avem voie să vedem separat iubirea şi iertarea. Ele se condiţionează reciproc şi se nasc una din cealaltă: iubim pentru că iertăm şi iertăm pentru că iubim. Păcatul, oricât de public, oricât de grav, oricât de mult ar fi, este strivit şi anihilat de acestea două. Ar fi greşit să ne blocăm privirea pe gesturile pe care le face femeia, lăsând să ne scape imboldul şi lăuntrul din care ieşeau. Isus a privit până în adâncul sufletului ei îndurerat şi a vrut să vadă mai mult decât aparenţele pe care mult prea des ne rămân ochii noştri fixaţi.

Pentru păcatele celorlalţi, nimeni nu suferă de miopie. Avem chiar o satisfacţie în a le repera, a le scoate în evidenţă, a le înfiera, cum niciodată nu facem cu propriile noastre păcate. Şi asta pentru că nu iubim şi nu iertăm îndeajuns; pentru că nu credem (credinţa te-a mântuit!) că în iubire şi iertare se topeşte orice răutate, orice păcat. Gestul şi atitudinea lui Isus ne pot schimba optica. El îşi întoarce faţa de la păcatele noastre, însă şi-o îndreaptă către iubirea pe care o găseşte în noi şi ne judecă prin prisma acesteia, oferindu-ne abundent iubirea şi iertarea sa.

Indignarea lui Isus

 

Evanghelia zilei

În acel timp, Isus spunea mulţimii: ³¹ "Cu cine să-i compar pe oamenii acestei generaţii? Cu cine se aseamănă? ³² Se aseamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns». ³³ Într-adevăr, a venit Ioan Botezătorul care nu mănâncă pâine şi nu bea vin şi voi ziceţi: «Este stăpânit de diavol». ³⁴ A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea şi voi ziceţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor». ³⁵ Dar înţelepciunii i s-a dat dreptate de către toţi fiii ei".

 

 

Nimeni nu este privat de-a lungul vieţii de sentimentul că nu este pe placul celorlalţi, oricum ar proceda sau ar vorbi. Inconvenienţele şi criticile apar din te miri ce. Scurta evanghelie este o constatare tristă pe care Isus e nevoit s-o facă cu privire la reputaţia sa în rândul oamenilor. Generaţia de oameni în mijlocul căreia trăieşte este una simandicoasă, greu de satisfăcut. Pe orice registru ar aborda-o, rezultatul pare că e acelaşi: dezaprobarea. L-au asemănat cu Ioan pentru a-l contrapune puternic acestuia şi a-i exclude pe amândoi. Ioan era un ascet cu o viaţă austeră, torenţial în predicare, distant faţă de oameni. Nu era pe gustul lor! Trecea drept posedat. Isus, în schimb, este convivial, popular şi abordabil, cu o vădită înclinaţie de a petrece timp cu oamenii, de a sta şi a mânca împreună cu ei. Nici el nu era satisfăcător! Nici unul din cei doi n-a ajuns în topul preferinţelor. Când să se fi pomenit oamenii în pană de critici sau de bârfe? Şi cine să fi fost scutit de ele? Vrem noi de multe ori să ne cânte Dumnezeu în strună şi să facă aşa cum ne place nouă.

Putem să-i mulţumim pe toţi? A căutat Isus să facă pe placul tuturor? E chiar înţelept să urmărim febril asentimentul tuturor? Tânguirea din cartea profetului Isaia îşi găseşte o perfectă rezonanţă în cuvintele lui Isus: „Ce i-aş mai fi putut face viei mele, şi nu i-am făcut?” (Is 5,4). A stat la masă cu păcătoşii publici, fără însă să ocolească compania fariseilor; a vindecat şi a iertat. Mesajul lui, atât către primii, cât şi către ultimii, a fost acelaşi, cu precizările specifice, deoarece Isus a fost coerent şi nu a urmărit preferinţele ascultătorilor. Pentru toate acestea, a fost taxat drept „mâncăcios şi băutor”. Ultima propoziţie a evangheliei revelează un adevăr: înţelepciunii i se dă dreptate din partea fiilor săi; din partea celorlalţi, blamul. E înţelept să primim de la Dumnezeu doar ceea ce ne place?

Un cioban a fost întrebat de un trecător, ce vreme preferă cel mai mult pentru activitatea lui. El a răspuns că nu există vreme care să nu-i placă. Mirat, omul a cerut o explicaţie. Ciobanul i-a spus că ştie din experienţă că nu de fiecare dată primeşte ceea ce îi place şi de aceea a învăţat să-i placă mereu ceea ce primeşte. Ceea ce ne oferă Dumnezeu este bun, chiar dacă nu întotdeauna plăcut. Să găsim recunoştinţă pentru toate.

Isus vrea sa trăim

17 septembrie

În acel timp, ¹¹ Isus se îndrepta spre o cetate numită Naim. Împreună cu el mergeau ucenicii şi o mare mulţime de oameni. ¹² Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, fiul unic al unei mame, şi ea era văduvă şi multă lume din cetate o însoţea. ¹³ Văzând-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" ¹⁴ Apoi s-a apropiat şi a atins năsălia. Cei care o duceau s-au oprit. Isus i-a zis: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" ¹⁵ Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale. ¹⁶ Toţi au fost cuprinşi de teamă şi au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său". ¹⁷ Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile învecinate.

Meditează

Impactul pe care îl are moartea asupra noastră, atunci când o întâlnim, nu este de fiecare dată acelaşi. Puţin stăruim cu gândul asupra morţii noastre, deoarece semnalele exterioare ne ţin continuu la curent cu moartea altora. O viaţă întreagă suntem de fapt în poziţia de spectatori ai morţii altora. Reacţiile noastre sunt diferite pentru că una este moartea celor cu o viaţă împlinită, consumată în toate etapele ei, alta moartea prevăzută în cazul acelora care chiar nu s-au îngrijit de viaţă, şi cu totul altceva moartea survenită în floarea vieţii, aşa fără nici o explicaţie sau cauză precisă.

Evanghelia ne invită să facem parte virtual din mulţimea care forma cortegiul funerar. Fiul unic al unei văduve este dus la mormânt. Cum să se lase mângâiată o asemenea femeie? Ce cuvinte i-ar putea smulge amarul sufletesc? Cineva se apropie de năsălie şi opreşte marşul. Milă aveau cu toţii faţă de femeie, însă mila acestuia era incomparabilă. Nota evanghelistului trebuie să ne-o imprimăm în inimi: „Domnului i s-a făcut milă de ea”. Şi cum să nu i se facă? Cui nu i s-ar face? Firul unei vieţi a fost tăiat înainte de vreme, atunci ca şi în atâtea alte situaţii ulterioare. A avut milă Isus la poarta cetăţii de o femeie şi are milă mai departe de toţi acei părinţi ai căror copii intră prematur în mormânt. Trei învieri din morţi nominalizează evangheliile: Lazăr, fiica lui Iair şi fiul acestei văduve. Observăm că toţi trei sunt tineri. Isus  vrea ca tinerii să trăiască. El se pronunţă în favoarea vieţii, pentru că el este viaţa însăşi. Chiar în primul capitol din cartea Înţelepciunea lui Solomon citim „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii”. Misterul morţii persistă oricât de departe ajunge cunoaşterea omului. De fapt, în faţa ei orice cunoaştere îşi atinge limita.

Tânărului mort i-a poruncit Isus să se scoale. Tinerilor timpului nostru le porunceşte acelaşi lucru, să se scoale, însă, dacă nu dintr-o moarte fizică, în mod sigur dintr-una spirituală. Nu numai răul fizic, ci şi cel moral este ucigător. Scularea poate fi totuna cu ridicarea din obişnuinţe vicioase, din dependenţe, din păcate stivuite pe conştiinţă şi nespălate cu anii. Mila lui Isus vrea să cuprindă orice suflet tânăr şi să-l încarce cu viaţă, cu adevărata viaţă.

Cine va rămâne statornic...

Evanghelia zilei:

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁷ "Nu vă încredeţi în oameni, căci vă vor da pe mâna Sinedriului şi vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru mine, acest lucru va fi o mărturie înaintea lor şi înaintea păgânilor. ¹⁹ Dar când vă vor da pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. ²⁰ Nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui este acela care va vorbi în voi. ²¹ Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. ²² Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui".

Este greu să ne explicăm de ce pentru numele lui Isus Cristos a existat în istorie atâta ură. Greu îi este și celui care nu are credință în Isus. Parcurgerea chiar și superficială a evangheliilor lămurește pe orice om că în ele nu se ascunde nici o ideologie antiumană, nici un cuvânt care să suscite repulsie sau oroare. De ce au avut cuvintele lui Isus un efect atât de sângeros de-a lungul veacurilor? Nu era firesc ca ele să trezească în oameni iubirea, înțelegerea reciprocă, așa cum atât de ușor se poate deduce din ceea ce spune și face? Figura martirului rămâne din perspectivă pur omenească o enigmă și o interogație. Pentru ce fel de rău este silit un creștin să răspundă cu propria viață?

        Prezicerea lui Isus legată de viitorul ucenicilor poartă cu sine culorile cele mai sumbre. Pe ucenici nu-i așteaptă pe acest pământ prestigiul sau gloria. Cuvintele lor nu se vor bucura de receptivitate. Dimpotrivă, ei vor stârni în ceilalți oameni, cu precădere în cei puternici, ura, în ciuda faptului că predica lor va fi despre iubire și milostivire. În ceasul cumplitei încercări, vor trebui să se justifice și atunci vor avea nevoie de cuvinte potrivite. În această privință nu vor trebui să-și facă griji. Lor le este garantat Duhului Tatălui care va suplini tot ce va fi slăbiciune în ei. El va vorbi în locul lor. Pe cât de dramatic va fi destinul lor pământesc, pe atât de măreață va fi lucrarea lui Dumnezeu în ei. Istoria creștină poate dovedi cu vârf şi îndesat împlinirea a ceea ce a profeţit Isus.

De ce plata unei asemenea uriaşe suferinţe? Găsim răspunsul citind rândurile sfântului Paul, adresate romanilor. Credinţa dă oricărui om o altă simţire a suferinţei. Nu în sensul că îl imunizează în faţa ei sau că-l scuteşte de ea, ci pentru că îi arată rostul: fericirea vieţii veşnice. Creştinul îşi rabdă suferinţa deoarece este fortificat de credinţă, speranţă şi iubire. Şi, atâta vreme cât este statornic, el este învingător, bine ştiind că savoarea victoriei survine abia în viaţa cealaltă. Nu strategiile de evitare a suferinţei trebuie căutate, nu lupta încrâncenată împotriva ei, ci statornicia. Vrednicia de a fi al lui Isus nu constă în performanţe deosebite, ci în faptul de a vrea să fii până la capăt al lui, cu toate adversităţile care apar pe cale.

Când predicatorul găseşte doar asentiment din partea oamenilor, înseamnă că nu a predicat integral învăţătura lui Cristos.     

Aşa este Tatăl lui Isus!

Fără îndoială că parabola fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase moşteniri literare pe care ni le-au lăsat evangheliile. E cunoscută şi îndrăgită de toţi oamenii. Copiii o ascultă şi o pun în scenă; adulţii îşi examinează credinţa în oglinda ei și concepția despre Dumnezeu. Vrem să știm cum este Dumnezeu, privim la figura Tatălui și descoperim bunătate şi milostivire; vrem să ştim cum suntem noi, ne uităm cu atenţie la cei doi fii, la comportamentul lor, şi ne întrebăm care dintre atitudini ne dezvăluie propriul profil moral.

În ţesătura povestirii, fiecare personaj ocupă succesiv poziţia centrală. Pe care dintre cei trei cade centrul de greutate şi ce mesaj vrea să ne transmită parabola? Firul epic se deschide cu pretenţia fiului mai tânăr de a primi partea de avere. Aventura lui începe cu acest act şi se îndreaptă într-o direcţie din ce în ce mai degradantă. El ajunge în ultimul hal de sărăcie interioară şi exterioară şi concurează cu porcii pentru obţinerea hranei. Pe acest fond de lipsă, intră în sine şi îşi recunoaşte rătăcirea şi păcatul. Conştiinţa nu-l lasă să ceară mai mult de la tatăl său decât condiţia servitorului. Însă atitudinea tatălui dă peste cap toate aşteptările lui. Și pe ale noastre! Acesta îl vede și este sfâșiat de milă. Verbul folosit în text face referinţă la senzaţia pe care o simte în măruntaiele sale un om la vederea durerii. Înfăţişarea exterioară a fiului i-a inundat sufletul de compătimire; revederea lui l-a copleşit în acelaşi timp de bucurie. Poruncile grabnice date servitorilor dau de înţeles că tatăl îşi doreşte repede doar un lucru: reabilitarea fiului şi pornirea sărbătorii. Verbele curg cu repeziciune. Toată atmosfera capată o turnură fundamentală. Bucuria lui nu are graniţe, căci copilul lui era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost regăsit!

Avalanşa de sărbătoare nu-l găseşte pe fiul cel mare acasă. Întors de la câmp, solicită explicaţii pentru ceea ce aude de la distanţă. Sărbătoarea în sine şi mai ales motivul declanşării ei îl contrariază şi îl enervează. Atâta veselie pentru un rebel de frate! Chiar el să fie prilejul pentru care se sacrifică viţelul cel îngrăşat? Pe ce se bazează felul de gândire al tatălui? Pe judecata omenească, sub nici o formă. El iese şi caută prin cuvinte pline de afecţiune (copilul meu!) să-l convingă să intre în bucuria sa. Parabola „se termină deschisă”! A mai intrat fiul?  

Nu purtarea fiului cel mare trezește în noi uimirea, nici evoluţia fiului cel mic, cu toată drama căderii și ridicării lui, ci tatăl cu milostivirea lui nemărginită şi neobişnuită. Isus lasă să se subînțeleagă un adevăr: așa este Tatăl meu, oricât de uimiți v-aţi arăta cei în pielea fiului mic și oricât de contrariați v-aţi arăta cei în situația celui mai mare! Pe toți vă vrea în bucuria lui și pentru asta este dispus să risipească milostivire. Oricâtă aţi avea nevoie!

  

Fiecare are o cruce!

De când Isus Nazarineanul a atârnat pe lemnul crucii, sfârşindu-şi viaţa pe acest pământ în chinuri groaznice, crucea nu mai înseamnă două bucăţi de lemn dispuse transversal. Ea nu mai este un simplu obiect de supliciu, pe care se răstigneşte odată cu carnea şi fărădelegea săvârşită. Din ceasul în care pe cruce a stat Omul-Dumnezeu, Isus, şi din clipa în care ea a primit pe lemnul ei carnea lui sfârtecată şi sângele lui divin, ea a devenit crucea mântuirii noastre, înţelepciunea înaltă şi cu neputinţă de înţeles a lui Dumnezeu, instrumentul prin care noi, cei mulţi suntem mântuiţi.

În faţa crucii Domnului lăsăm să ne coboare ochii în pământ, săpând în noi cea mai adâncă recunoştinţă faţă de cel care atârnă pe ea. El a murit pentru mine, a murit pentru tine, a murit pentru cel de lângă tine, pentru toată suflarea umană, pentru cei care îl cunosc şi pentru cei care nu-l cunosc. Isus atârnă cu braţele întinse pe crucea înfiptă în inima pământului, pentru ca tot omul să ştie că lemnul ei are rădăcina în pământ. El este desprins de pământ, pentru ca tot omul să vadă că el este al cerului, bobul căzut de sus de tot, pentru ca să aducă viaţa divină în oameni.

Unde este crucea? Ea atârnă maiestuos pe peretele camerei mele; ea stă pe pieptul a milioane şi milioane de oameni; cu ea se termină grandoarea oricărei biserici; ea tronează peste atâtea dealuri şi munți; ea stă modestă şi tăcută la margine de drum; sub ea se odihneşte trupul oricărui răposat creştin. Cu ce semn mai potrivit să înceapă să se mişte mâna dreaptă dimineaţa, dacă nu cu cel al sfintei cruci? Cu ce semn să fie sfinţită munca unei zile întregi dacă nu cu acelaşi semn?

Unde este Crucea? În viaţa oricărui om. Ea consfinţeşte în mod misterios orice biografie, se mulează pe fiecare înfăţişare umană, însoţeşte orice vârstă a vieţii şi capătă orice mărime. Nimeni nu se poate dispensa de ea şi nimeni nu poate trăi în aşa fel încât s-o evite. Cum să stăm în faţa ei şi ce să facem cu ea? Cel care a atârnat pe ea o cunoaşte bine și de la el primim răspunsul: „Să-şi ia crucea”. Ea trebuie luată oricât de grea este, oricât de insuportabilă şi neînţeleasă ar fi, pentru că în purtarea ei se ascunde rostul vieţii noastre, fericirea noastră cu Dumnezeu.

Să ne delectăm sufletele cu această frumoasă cântare bizantină, care laudă sfânta Cruce a Mântuitorului nostru!