O poruncă grea: să ne iubim unii pe alţii!

...aşa cum ne-a iubit Isus

     Ar trebui să mă explic în următoarele rânduri şi  chiar să exemplific  de ce porunca iubirii este una grea. Însă totuşi cred că nu este deloc nevoie în acest caz de bazar de cuvinte, pentru că fiecare a simţit în împrejurări nenumărate că este un ascultător ireproşabil al poruncii, dar nu şi un împlinitor al ei. Rostirea ei are loc la Cina cea de Taină. Ucenicilor trebuia să le rămâne săpat în minte ceva esenţial de la Isus, ceva de o valoare testamentară irevocabilă. Şi Isus se exprimă lapidar, pe înţelesul fiecăruia. Marca după care toţi vor recunoaşte că ucenicii sunt ai lui este una singură: iubirea reciprocă. Şi nu după orice model sau după percepţia subiectivă a fiecăruia, ci după felul lui de a-i iubi. El, Învăţătorul şi Domnul lor, i-a iubit pe toţi şi pe fiecare în parte, aşa cum erau ei, cu diferenţele temperamentale şi tipologice atât de uşor observabile. Nu ştiu dacă studiul atent sau deducţia ne-ar putea dezvălui vreun criteriu uman, general aplicat de Isus în alegerea celor 12. Criteriul a existat, dar a fost de factură eminamente divină. Fapt este că Isus i-a iubit pe toţi asa cum erau. Şi cu a iubit el, nouă ne este uneori cumplit de greu să iubim.

     Mă exemplific raportându-mă la ucenici. Avem tipul de om întâlnit la Petru: omul cuvintelor mari, al cutezanţei imprudente, al neaşteptatei trădări. Îl întâlnim poate în cercul nostru de cunoştinte: ne vine chiar aşa de uşor să-l iubim? Îl întâlnim pe Bartolomeu cu remarca lui ironică: "poate ieşi ceva bun din Nazaret"? şi-i simţim copia, mai ale în acest punct al ironiilor, în vreunul dintre colegii de şcoală sau de lucru. Ne propunem noi să iubim un asemenea tip? Îi vedem pe Ioan şi Iocob, fii tunetului, cerând de la Isus să coboare foc din cer peste nişte bieţi samariteni. Simţim vreun ataşament faţă de astfel de oameni dozaţi cu o violenţă atât de imperburbabilă? Ne uităm la Toma şi poate avem în faţa noastră tipului omului neîncrezător, care ţine să pună pe cântarul verificabilităţii toate spusele noastre, care ne colindă că scepticismului lui. Chiar putem agrea un asemenea om? Îl avem din nou pe Ioan, despre care se spune că Isus l-a iubit  mai mult decât pe ceilalţi. Chiar ne este uşor să-l iubim pe acel om de lângă noi spre care curg din toate părţile simpatia şi afecţiunea, care este preferatul şefului, al profesorilor, căruia i se servesc fără efort poate din partea lui, tot felul de complimente gratuite? Am făcut aceste similarităţi, ţinând cont de mutatis mutandis.

     Isus i-a iubit aşa cum erau, l-a iubit chiar şi pe cel care îi pregătea trădarea, şi l-a lăsat în preajma lui. De ne-am iubi unii pe alţii, de ne-am iubi noi creştinii între noi, am fi pe zi ce trece tot mai mulţi. Am fi de o atracţie irezistibilă. Dar tocmai asta nu reuşim să facem cu uşurinţă. Şi nu reuşim să-l iubim pe Aproapele nostru cu cât acesta este mai aproape de noi. Departele nostru e departe şi oricum fără nicio tangenţă cu viaţa noastră. Dar Aproapele de aproape, fratele, cumnata, soacra, colegul de serviciu. Înaintea lor, porunca iubirii capătă o greutate de plumb, iar aplicarea ei constantă o eroică încăpăţânare în bine!

    Porunca nouă a iubirii ne-o rosteşte Isus astăzi nouă. Nouă este ea în fiecare zi, în fiecare dimineaţă, la fiecare trezire, când ne spunem în şoaptă: vreau să m-apuc să-i iubesc pe alţii...cum i-a iubit sau cum ne iubeşte Isus. Vreau să port în mine marca distinctivă a ucenicului lui Isus.

    Duminică minunată doresc fiecărui cititor al acestor gânduri! Să ne prindă seară în pace cu noi înşine! Să putem rosti atunci, în sinceritatea inimii noastre: astăzi m-am simţit iubit! O asemenea recunoaştere să nu vină decât după ce am căutat noi înşine să iubim!  

    

Flori de măr - nedumerire

...în miez de primăvară

     Plimbarea în aceste zile de primăvară izbucnită după o iarnă lungă şi obositoare, este o desfătare pentru toate simţurile şi o încântare pentru suflet. Priveşti în jur şi nu mai ştii ce flori să admiri, ce culori să contempli cu mai multă atenţie. Închizi ochii şi nu ştii ce cipirit să preferi, pentru că păsările oricum sunt într-o orchestraţie continuă. Dimineaţa la micul dejun, parcă întocmite, cântă atât de viu şi frenetic la fereastra sufrageriei, iar bucătăreasa remarcă cu fineţe parada de tonalităţi cu care de fapt bărbătuşul caută cu orice  preţ să îşi atrage prietenele. 

       Îţi vine să cobori nasul spre orice floare şi să inspiri adânc un parfum cum nu se poate mai natural. Verdele e de la o zi la alta mai pronunţat, mai năvălitor, mai atotprezent, invăluind irezistibil ca un acoperământ tandru, toate ungherele pământului. E primăvară, îţi vine să exclami cu Tudor Gheorghe, şi dacă vocea îţi permite, chiar să începi să fredonezi în sinea ta că e primăvară în fiecare margine de făgaş, că vin acasă livezile şi că ciocărlia cântă într-o veselie. Cât de frumos apare mărul înflorit, cu petalele lui pe care se văd urme de un roz atât de diafan! Şi câte albinuţe harnice nu-şi bagă "năsucul" în polenul lor, zumzăind a bucurie pentru atâta belşug! 

       N-am înţeles niciodată de ce apare cu atâta frecvenţă în colindele tradiţionale româneşti motivul florilor de măr. De ce în plină iarnă? De ce tocmai într-o colindă? Ce semnificaţie sau simbolistică ascund florile de măr în peisajul mirific al sărbătorilor de Crăciun? De ce sunt numite tocmai ele "dalbe"? Mai dalbe decât ele ar fi fost florile de cireş. Şi totuşi referinţa este făcută la florile de măr? Trebuie să fi fost ceva în înţelepciunea populară cu privire la semnificaţia mărului. Iar mie îmi scapă cu desăvârşire. Fapt este că aceste flori de măr apar în toată frumuseţea lor în aceste zile, iar cântece nu i le adresează nimeni. În faţa mărului înflorit, să cânţi despre florile dalbe, flori de măr, smulgând versuri din colinde, pare potrivit şi totuşi cumva deplasat pentru această perioadă a anului. Aşa că am căutat pe internet şi am descoperit versurile Margaretei Păslaru, despre florile de măr: "Nu vreau să moară florile de măr", deşi melodia cea mai preferată din tot repertoriul ei îmi rămâne tot "Lasă-mi, toamnă, pomii verzi". 

    În sintonie cu versurile ei, n-aş vrea nici eu să treacă abundenţa de flori, de lumină şi de seninătate, de căldură şi de splendoare. Şi nici să rămân cu nedumirirea. Poate vreunul dintre voi are răspunsul la întrebarea: ce caută dalbele flori de măr  în colinda românească?  

 

Am primit două răspunsuri ample la rubrica "comentarii" care, consider, merita puse in corpul postării:

 

Frumos tablou de primavara si complet...culoare, sunet, imagini, cuvinte cu accent pe flori mar si multa caldura sufleteasca.
Herodot scria ca getii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" si nu e surprinzator sa gasim in cultura lor respectul pentru Mar cu florile si fructele lui.
In vremurile demult apuse ale inaintasilor nostri se obisnuia ca ramurelele de mar sa se puna intr-un vas cu apa, ca sa infloreasca pana la Anul Nou, cand se porneau copiii cu ele la urat, mai ales cu Sorcova. Poate ca acest obicei a fost parte din muza pentru colinda, cine stie?
Oricum avem parte de o primavara frumoasa care poate sa incalzeasca "atata iarna din noi"
Zile senine si armonioase, va doresc parinte!
Simona

 

Am frecventat in primul an de facultate un curs de Folclor sustinut de dl prof. Ion H. Ciubotaru. De aceea indraznesc sa prezint cateva obiceiuri intalnite in satele noastre din Moldova si culese de prof. Ion H. Ciubotaru, in Catolicii din Moldova, Universul Culturii populare vol II, Obiceiurile familiale si calendaristice, Presa Buna, Iasi 2002. Raspunsul pe care il asteptati, vine asa cum sublinia si dna Simona din traditia si folclorul romanesc. Redau cateva randuri "Folosirea ramurii de mar de catre copiii care umblau sau mai umbla si astazi cu colindatul in cea de a patra zi a Craciunului este atestata in cele mai multe sate din Dieceza de Iasi. Mai mult decat atat, la Lespezi si Prajesti-Bacau se spune ca darurile ce li se ofereau acestora erau in primul rand merele.Ei mergeu la fiecare casa si ii loveau usor cu ramura de mar ( vargutele puteau fi "din mlada marului, nuiaua ceea dreaptî, cari creşti la radacina copacului" - Calugareni, Bc, sau "mar din urzan" - Butea-Iasi, adica dintr-un mar aflat in primul an de rodire), pe toti cei intalniti in cale, adresandu-le, totodata urari de sanatate si de belsug in gospodarie:
"Noi n-am venit/ Cu sabii ascutite/ Ci cu crengi de mar/ abia inflorite/ Sa va uram sanatate/Si noroc in toate!"(Vizantea-Vrancea).
Darurile primite erau fructe, covrigei, colacei iar gazdele multumeau pentru urare, in cateva localitati intalnindu-se formula, cu rezonanta transilvaneana, "Dumnezău sa va traiasca!" (Galbeni, Nicolae Balcescu, Valea Seaca / Bacau)
Cat priveste referenul Florile dalbe sau Florile dalbe ler de mar, Petru Caraman (Colindatul la romani, slavi si la alte popoare. Studiu de folclor comparat, Bucuresti, ed. Minerva, 1983) spune ca acest refren poate fi interpretat plecand de la convingerea ca la romani colindatul era insotit, ca si la Sorcavă, de lovirea cu mladite de mar inflorite.
Pentru cei care doresc sa se documenteze mai mult despre acest subiect dar si despre alte obiceiuri si traditii din satele catolice din Moldova, le recomand cu bucurie cele trei volume semnate de dl. prof. Ion H. Ciubotaru!
Va doresc lectura placuta... intr-o livada de meri infloriti!

Lacramioara

 

 

 



  

  

Glasul Păstorului...

 

 

...vocea preotului

 

 

 

 

      Nu am făcut niciodată un obiect de meditație din vocea omului, nici n-am stat să mă gândesc pe ce criterii s-ar diferenţia vocile, ori dacă contează intensitatea sonoră sau timbrul vocal, ori dacă şi în ce măsură se pot emite judecăţi asupra oamenilor în funcţie de vocea pe care o au; dacă receptarea ei atentă îţi dă acces la starea interioară a unui om sau altele de acest fel. Precizarea lui Isus din evanghelia acestei duminici: "ele vor asculta glasul meu" nu face decât să-mi pice fisa pentru asa ceva. Ce poate face o voce? Poate ascunde sau poate descoperi, poate încânta sau indispune. Este un indiciu incontestabil (pe lângă amprentă) al identităţii unice a unei persoane. Ceea ce altădată era posibil doar în poveşti: "Sesam, deschide-te!", azi se vede la tot pasul şi în realitate: articulezi un sunet, rosteşti un cuvânt şi uşa dinaintea ta se deschide.

Nu despre asemenea minuni tehnologice vreau să vorbesc şi nici să frământ incompetent consideraţii asupra unor lucruri în care mi s-ar solicita mai degrabă rezerva şi tăcerea decât vorbăria goală. Mai degrabă aş vrea să îmi focalizez atenţia pe vocea omului. Prin intermediul ei, descoperim ceva din personalitatea şi caracterul omului. Simpla ei receptare ne face să reperăm starea sufletească a omului şi, într-o oarecare măsură, gradul lui de educaţie şi formare umană. În ea ne exprimăm pe noi înşine. Bineînţeles că vocea este un dat al naturii, dar şi unul din elementele prelucrabile din dotarea noastră genetică. De aceea, se poate vorbi de voce schimbată sau disimulată, voce prefăcută sau distorsionată, voce formată sau deformată. Vorbeşti la telefon cu cineva, cuvintele descriu o situaţie pozitivă, dar intonaţia vocii îţi trădează starea emoţională opusă semnificaţiei celor rostite. Şi automat întrebarea suspicioasă din partea subiectului receptor: "dar ţi s-a întâmplat ceva?" Dacă ne este posibil să dăm în vileag interiorul nostru prin vibraţiile vocii, la fel de posibil este să ajungem tot prin vocea noastră în zona interioară a eului nostru. Vocea poate fi un loc de întâlnire cu noi, un prilej de a ne experimenta pe noi înşine. Descoperim, în măsură în care ne facem timp de a ne auzi, cum suntem dispuşi lăuntric. Vocea exterioară poate dezvălui şi atenţia pe care eu o acord vocii mele interioare, adică instanţei mele celei mai intime: conştiinţa. Oamenii care îşi ascultă vocea conştiinţei, vor lăsa să se vadă în vocea lor exterioară fidelitatea faţă de vocea interioară. Vor vorbi la fel, vocabularul nu le va fi diferit, însă emisia cuvintelor, vibrarea lor, intensitatea sonoră se vor schimba. Dostoievski vorbeşte undeva de un om încărcat în sufletul lui cu tot felul de necuviinţe şi fărădelegi. Auzindu-l, oamenii îşi dădeau seama că nu este în sintonie cu el însuşi. Dar omul şi-a intentat proces sieşi şi şi-a jurat convertire, schimbându-şi viaţa. Vorbirea lui a devenit demnă şi până şi vocea lui se schimbase, scrie romancierul.

De câte ori am avut posibilitatea să-mi ascult vocea înregistrată, tot de atâtea ori am fost nemulţumit. Nu-mi place să mă aud cum vorbesc. Într-un fel mă aud eu cu urechile mele şi în alt fel îmi dau seama că mă aud ceilalţi. De aici deduc că aprecierea pe care mi-o fac mie însumi e alta decât cea pe care mi-o fac ceilalţi, şi că numai atunci am o idee completă despre mine când iau în seamă modul în care mă aud şi mă percep ceilalţi.

Îmi pot asculta vocea exterioară, îmi este spre binele meu însă să-mi ascult vocea interioară şi să evit pe cât posibil o raportare conflictuală la ea. Dar astăzi mi se deschide o altă posibilitate, o altă vibraţie sonoră; o altă voce cere să fie auzită cu atenţie: vocea Bunului Păstor. Isus îşi doreşte ca oile să-i asculte vocea. Nu se întâmplă mereu asta. O ştim prea bine şi din parabola oiţei pierdute. Trebuie să învăţăm să percepem vocea lui Isus. Iar în atingerea unei asemenea performanţe spirituale trebuie să ne şlefuim auzul. Isus vorbeşte cu o voce unică. Dintr-o inimă blândă şi smerită, dintr-o inimă în care se contopesc adevărul şi iubirea, cum ar putea să fie exteriorizate cuvintele şi ce tonalitate mai frumoasă ar putea să existe decât cea a vocii lui Isus?

Biserică vrea în duminica a IV-a a Paştelui să se roage pentru vocaţii la viaţa consacrată. În ce constă vocaţia la viaţa consacrată? Ce au deosebit cei care fac parte din aceasta categorie de oameni din interiorul Bisericii? Vocaţia în sine nu se lasă pe deplin înţeleasă, şi asta pentru că, dacă ea e veridică, îl implică pe Dumnezeu. Fără a vrea să mă pierd în căutarea unei definiţii (încă una pe lângă nenumăratele deja formulate) pentru vocaţie, dar relaţionând-o la importanţa vocii, mă gândesc că printre cerinţele ei ar trebui să fie şi această străduinţă din partea subiecţilor vizaţi, barbaţi sau femei, tineri sau adulţi, să lucreze la asemănarea vocii lor cu vocea Bunului Păstor. În ce grad de asemănare este vocea unui preot cu vocea Bunului Păstor? Cum ar trebui să arate această voce aşa încât pe modulaţiile şi vibraţiile ei să se grefeze vocea lui Isus? Ca persoană consacrată, îndeosebi ca preot, nu poţi să vorbeşti oricum. Şi aici am în vedere nu atât fineţea şi selecţia cuvintelor sau erudiţia limbajului, ci sonorizarea, tonalitatea, emisia şi articularea cuvintelor. Anii de formare din timpul seminarului trebuie să includă, pe lângă multe alte formări, şi formarea sau modelarea vocii, aşa încât şi numai perceperea ei să dezvăluie celui care o aude că vorbitorul, cu toată normalitatea pe care o etalează, are totuşi ceva în plus, ceva legat de sacru şi de divin. Prin vocile atâtor consacraţi ar trebui să se reproducă multiform vocea Păstorului divin. Standardul este destul de înalt. Însă foloasele sunt mai mari decât am fi în stare să apreciem. Vocea Bunului Păstor transpusă în vocea fiecărui om consacrat, fiecărui preot...Să se întâmple mereu, chiar n-ar fi puţin lucru! (publicat anul trecut)

(Ich bin der gute Hirt, eu sunt Păstorul cel bun)
 

Paşi prin Bratislava

 

 

 

 

O plimbare de câteva ore

 

 

 

   Nu voi căuta să însoţesc imaginile postate cu lungi şi plictisitoare descrieri. Mă rezum să spun că în imaginea de jos este Muzeul Armelor, desigur din Bratislava, capitala Slovaciei. Niciun turist nu evită plimbarea prin curtea liniştită a acestui muzeu. În momentul în care s-a făcut poză, turiştii au ales, pesemne, să se retragă niţel. 

  

  

 

    Bratislava este un oraş calm, liniştit. Îţi oferă prilejul, pe o zi însorită, să stai şi să meditezi, să te relaxezi şi să de desprinzi de problemele sau grijile pe care le, şi să-şi induci gândul că viaţa trebuie scutită de agitaţii febrile inutile. În partea veche a oraşului, spaţiile de plimbare sunt generoase, aglomeraţia redusă aproape până la 0. Aşa a fost cel puţin răstimpul de câteva ore, petrecut acolo.   

  



    Dunărea străbate, după cum se ştie, şi această capitală. În partea cealaltă a ei, adică în dreapta imaginii, este oraşul modern, despre care nu pot să spun nimic pentru că nu l-am vizitat. Gândind acum la apa care curgea nestingherită la vale, mă întreb: o fi ajuns ea deja pe meleagurile româneşti?

 

   Armătura afişată împreună cu steagurile trezeşte oarece admiraţie pentru valoarea ei artistică. O cioară nu-şi putea găsi un loc mai solemn de şedere decât pe coiful soldatului, de unde putea admira semeaţă priveliştea scăldată într-un soare cum n-a mai fost de luni de zile.  

   Întâmplător am surprins pe peretele acestui bloc statuia Maicii Domnului cu Pruncul Isus în braţe, flancată de doi îngeraşi. Pentru că locul nu este unul dintre cele obişnuite pentru o asemenea reprezentare statuară, am ţinut să rămână între amintirile mele legate de aceasta capitală. Slovacia este o ţară în care aproximativ 70% dintre locuitori sunt catolici.

    Nu am dreptul să exprim păreri prea multe legate de Bratislava. Timpul petrecut aici a fost atât de scurt, încât impresiile mi-ar putea fi înşelate la o a doua întâlnire cu ea. Totuţi îndrăznesc să cred că ordinea şi curăţenia observate aici, nu au fost ceva întâmplător (că ne-am fi nimerit noi imediat după ce s-ar fi măturat), ci sunt marca permanentă a acestui oraş. Străzile sunt îngrijite, trotuarele fără handicapuri, iar spaţiul, cum spuneam şi mai sus, foarte larg şi generos pentru plimbări nesufocate de mulţimi agitate de trecători.

 

     În cazul în care eşti cuprins de efuziuni sentimentale faţă de această capitală "dunăreană", chioşcul din imagine îţi dă şansa să ţi le faci cunoscute şi altora. Nu cunosc deloc această limbă, dar ce turişti ar mai fi interesaţi să afle cum se spune în slovacă: eu iubesc Bratislava, când mesajul din imagine e atât de universal înţeles?

 



În imaginea de mai jos este renumita biserică albastră. Este unul dintre pricipalele puncte de atracţie din capitala slovacă. Este dedicată sfintei Elisabeta de Tübingen.

    În interiorul catedralei Sf. Martin, împreună cu cei doi confraţi: Claudiu şi Marius. Acest lăcaş de cult concetrează evenimente deosebit de importante pentru istoria acestui popor. Aici au avut loc 19 încoronări de regi. În fiecare an, conform unei tradiţii locale, este regizată una dintre ele, cu toate constumaţiile şi pompa timpului respectiv.

 

   Partea cea mai impozantă şi maiestuoasă a catedralei: altarul. Mintea, în prezenţa unor asemenea vitralii, nu poate să cugete la lucruri banale şi de mică valoare. Ce suflet ar rezista forţei ascensionale pe care o impun sufletului acestei minunăţii arhitecturale? 

Catedrala Sf. Martin este una dintre cele mai înalte edificii ale oraşului, în interiorul şi exteriorul căreia se va mai scrie istorie.

    Nu ştiu pe cine reprezintă chipurile acestor oameni. Mă gândesc că sunt personalităţi importante ale Slovaciei. Ideea de a le plasa imaginile într-un format de poster în locuri atât de publice, precum gara, acolo unde de regulă se întâlnesc tot felul de mâzgăleli sau graffiti, mi s-a părut ingenioasă.

Revanșa apostolului Petru

Doamne, tu toate le ştii...

    Pentru a treia oară, ne precizează evanghelistul, li se arată Isus ucenicilor. Era în zorii zilei, când întunericul pălea treptat în fața luminii invadatoare. Deslușirea lucrurilor nu era încă deplină. Isus este recunoscut, nu fără sens spiritual de nimeni altcineva decât de ucenicul pe care îl iubea. Interpelarea lui Isus este făcută într-o manieră cum nu se poate mai familiară: "copiii mei, aveţi ceva de mâncare?" Se cunoşteau atât de bine. El era. Maestrul lor preaiubit, cel care făcuse din ei un grup de renume şi-i fascinase de atâtea ori cu faptele şi cuvintele lui. Lângă ei fiind, nimeni nu mai îndrăznea să pună întrebări cu privire la identitatea lui.

     Însă pentru Petru urma un moment cumplit de greu, unul de reexaminare, care răscolea în memoria lui cele mai obscure clipe care putuseră să-i marcheze existenţa. Întrebările lui Isus îmi par a fi asemenea unei lucrări muzicale în care intensitatea melodică e într-un crescendo puternic, devorator de tot ceea ce este emoţie în om. Isus pare să-l fi încleştat pe interlocutorul său pentru a-i smulge tot ceea ce acesta avea mai preţios în suflet: iubirea. Cum au urmărit ceilalţi toată această scenă? Petru era cu ei, însă totuşi era singur, în faţa unor întrebări grele. Câţi dintre noi nu ne-am poticni sau fâstâci, dacă ne-am pomeni cu Isus aievea înaintea noastră, formulându-ne o asemenea întrebare! Şi totuşi, nu ne-ar fi deloc atât de greu pe cât i-a fost atunci lui Petru. El "se întristează" pentru că trebuia să reia a treia oară acelaşi răspuns. De ce a fost Isus atât de insistent? De ce nu s-a mulţumit cu prima declaraţie de iubire din partea lui Petru? Tripla declaraţie corespunde triplei tăgăduiri. Este adevărat. 

       Însă este adevărat şi că Isus nu primeşte răspunsul exact la întrebarea pe care o adresează. Ultima remarcă are o conotaţie strict lingvistică. Cu siguranţă dialogul dintre ei s-a derulat în limba aramaică. Însă consemnarea lui a fost făcută în limba greacă. Ioan evanghelistul arată clar că Petru răspunde altceva decât este întrebat. Isus îl întreabă dacă îl iubeşte cu o iubire în stare de sacrifiu şi de dăruire totală (iubire-agape), iar Petru răspunde folosind un cuvânt care desemnează iubirea amicală, iubirea dintre oameni care totuşi nu este, atinge culmea totalei dăruiri (iubire-filia, iubirea dintre oameni, de aici cuvântul filantropia). Verbele folosite sunt diferite. De două ori întreabă Isus la fel şi de două ori răspunde Petru altfel. A treia oară, văzând că Petru nu se ridică la înălţimea iubirii sacrificale, Isus schimbă registrul, acceptând să se situeze pe nivelul de iubire de care e în stare Petru. Admir la Petru foarte mult şimţul pronunţat al propriei limite, marea trecere lăuntrică de la înfumurarea din seara Cinei de Taină la modestia şi atenţia în cuvintele şi declaraţiile de acum. Petru nu-şi mai permite cuvinte pompoase. A păţit-o atât de ruşinos în noaptea patimilor lui Isus. Degeaba insistă Isus cu iubirea-sacrificală, că el ştie că nu e în stare actualmente decât de o iubire-amicală, filantropică. Îmi place enorm şi pedagogia lui Isus: el nu-i cere mai mult decât poate da în prezent. Însă îi profeţeşte un sfârşit glorios. Când va îmbătrâni, Petru va fi în stare să-şi lase mâinile răstignite, şi atunci se va vedea la el că iubirea care îi stăpâneşte sufletul, este una mai presus de toate, chiar şi decât viaţa lui.

     Fragmentul e o bună lecţie pentru noi. Cuvintele noastre trebuie să aibă acoperire în realitate, mai ales atunci când i le adresăm lui Dumnezeu.  

În bibliotecă...

Cunoaștere fără limită de vârstă

    Cobor în bibliotecă într-una din zilele recente şi simt că mă adâncesc în liniştea inviolabilă a lumii cărților. De afară nu mai străbate niciun sunet, nicio o gălăgie alienabilă. M-am simțit  întotdeauna bine în bibliotecă, în oricare. Am avut șansa să fiu în timpul seminarului aproape trei ani bibliotecar. Știam câți pași mă despart de Istoria unui suflet, de Tereza a Pruncului Isus; știam prea bine unde îl găsesc pe Dostoievski în cazul în care mi-l  cere cineva; nu mă mişcam prin rafturi fără să pot trece peste imaginea impozantă a lui Karl Rahner (un titan iezuit în teologia dogmatică) care mă fixa de fiecare dată de la marginea celui de-al doilea raft din dreapta, secţiunea Teologie dogmatică. Îndrăzneala de-ai schimba locaţia nu mi-am permis-o niciodată; disproporţia dintre noi era prea mare. Îmi duceam mâna cu precizie chirurgicală spre Platon ca să-l extrag, temporal desigur, din comuniunea tacită cu ceilalţi filosofi din stânga şi din dreapta lui, atunci când cineva voia să se confrunte deschis cu scrierile lui perene; îmi fixam, fără să vreau, titluri şi autori pe lângă care treceam apoi  cu sentimentul că sunt locuitorii de seamă ai bibliotecii; răsfoiam nepăsător cărţi şi citeam dezordonat, fără vreun interes intelectual explicit, pagini care îmi păreau interesante, ascuns de toată rumoarea care era deasuprea mea şi a cărţilor.

     Ca să ajungi în biblioteca facultății, e nevoie deci să cobori. Asta am semnalat cu verbul introductiv la acest articol. E necesară, în termeni mistici, deci o dispoziție kenotică. Cobor și eu, constrâns să fac silențiu și să mă înstrăinez de lumea dinafară pentru ca să mă poată captiva mai ușor cea a bibliotecii. Găsesc studioși împrăștiați prin toate ungherele sălii. Loc este și pentru lecturarea cărților. Tonul ridicat al vocii trece drept neobrăzare curată, vorbitul la telefon subînțeles interzis. Nu ai decât să iei contact cu cărțile, să le deschizi, să parcurgi fulgurant mai întâi conținutul lor, să fii selectiv apoi, culegând din ele ce te interesează. Niciodată nu le poți înghiți pe toate, oricâtă sete de cunoaștere te-ar mistui. Îmi vine în mine o lamentație de tip cioranian. Compatriotul nostru, expert în tânguieli mistice și în răfuire cu divinitatea, Emil Cioran, a spus la un moment că s-a scris prea mult. Însă el a semnalat un păcat de care s-a făcut vinovat el însuși, nemulțumindu-se cu scrierea bunăoară a unei singure cărți. De parcă n-ar ajunge noianul de cărți din toate bibliotecile, scrisul nu s-a oprit deloc astăzi. Se scrie în continuare, enorm, mai mult chiar decât înainte. Într-o declarație autoconfesivă, Cioran spunea că scrisul pentru el e terapie. Pentru el da, poate pentru încă alți câțiva inși, dar nu cred că pentru toți. Am scris și voi mai scrie și eu. Chiar acum mă aflu în actul scrierii. Însă accentul gândurilor mele nu vreau să cadă zdrobitor pe acest aspect și nici să se erijeze în revoltă la adresa scriitorilor. La bibliotecă m-a frapat cumva să văd oameni în vârstă, adânciți în lectură, deconectați de toate, parcă fentând cu absența lor de acasă eventualele incursiuni ale sfârșitului, încăpățânați să alimenteze până în ultima clipă setea lor de cunoaștere.

      M-am oprit din lectura mea și i-am scrutat atent cu privirea. Nu era vorba în cazul lor de o lectură de destindere; spațiul bibliotecii nu este rezervat pentru destinderi intelectuale. Ci de o febrilă dorință de a mai asimila, de a nu putea stăvili în ei probabil pofta de a cunoaște, ispită primordială imanentă oricărui ins rațional. La ce le-o mai fi trebuind mai multă cunoaștere decât au agonisit până în clipa prezentă? Să le fi scăpat atâta amar de vreme esențialul cunoașterii? Despre unul știam că frecventa chiar cursuri. În cazul în care vreunul dintre ei era profesor, se simțea obligat să fie cercetător până la capăt. Însă profesor știu sigur că era doar unul. Mă ridic și mă port printre rafturi. Ce carte să deschid și cărui autor să-i permit să-mi vorbească? În mijlocul rafturilor, mă simt asaltat din toate părțile. Toate cărțile au fost scrise cu un unic și imperios scop: să fie citite! Așteaptă în tăcere să-și atingă scopul: unele săptămâni, altele poate ani. Mă întorc la locul meu de unde îi privesc pe ceilalți studenți și, în special, pe chipul cărora se vede senectutea. Mă gândesc la vocația mea, la felul meu de viață. Sunt un om al cuvântului. Titlul blogului meu l-am ales după ce am stat puțin pe gânduri. Cu timpul, mi-am dat seamă că e totuși pretențios în conținut. Va trebui să folosesc mereu cuvintele, să le așez în vorbire cu atenție și finețe, în așa fel încât să fie cuvinte întru Cuvânt. Voi avea nevoie de lectură toată viața. Îmi sună ca un dat al destinului meu pământesc. Nu voi avea voie să mă opresc din citit. Mai târziu, cu o colecție consistentă de ani de viață, gândind retrospectiv la cititorii bătrâni din bibliotecă dinaintea mea, îi voi înțelege mai bine.
      Până atunci însă gândesc că voi mai așterne în scris multe cuvinte, voi mai stărui clipe bune prin bibliotecă, într-o tăcere respectuoasă față de toate cărțile și față de cei care, înstrăinați de vacarmul exterior al lumii, se ascund în încăperile ei pentru a-și delecta în definitiv propriul suflet, pe care nu-l satură nimic definitiv pe acest pământ.
   

Isuse, eu mă încred în tine!

Duminica divinei îndurări

  

A doua duminică a Paştelui este şi Duminica divinei îndurări. Din anul 2000, Biserica întreagă este chemată să mediteze la infinita îndurare a lui Dumnezeu care şi-a găsit culmea manifestării ei în sacrificiul lui Isus pe Cruce, când, din coasta lui străpunsă a ieşit sânge şi apă. În evanghelia de astăzi, Toma primește din partea lui Isus invitaţia de a-şi pune mâna în rana coastei lui. Duminica Divinei Îndurări este legată şi de canonizarea Sorei Faustina, la data de 30 aprilie 2000. Ea a primit revelaţii particulare din partea lui Isus care i-a cerut să răspândească cultul către infinita Îndurare a lui Dumnezeu în Isus Cristos faţă de oameni. Imaginea răspândită în toată lumea este pictată după indicaţiile ei, razele roşii şi albe, care izvorăsc din Inima lui Isus, simbolizând sângele şi euharistia, respectiv botezul şi purificarea de păcate prin sacramentul reconcilierii.

      Divinei Îndurări vrem să ne recomandăm şi noi, luând aminte la cuvintele lui Isus, din jurnalul sfintei Faustina:  Înainte de a veni ca Judecător drept, vin ca rege al milostivirii. Cine nu vrea să intre prin poarta milostivirii mele, acela trebuie să treacă prin poarta dreptăţii mele!

  

    Astăzi medităm cu veneraţie la această Îndurare şi spunem:

Isuse, eu mă încred în tine!

Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!

Mă îndoiesc, deci (şi) cred

      Îmi place duminica a 2- a a Paştelui de mulţi ani, de când eram copil. Îmi place pentru că este numită duminica albă şi că prin asta mă trimite cu gândul la cei care se botezau în primele veacuri de creştinism şi umblau îmbrăcaţi în alb. Încerc să-mi închipui ce privelişte frumoasă se crea în bisericile de atunci, ce încântare şi bucurie spirituală se vedea pe feţele noilor încorporaţi în Biserică. Însă îmi place această duminică mai ales pentru că mi-l pot imagina pe Toma şi tot scenariul legat de întâlnirea lui cu Isus înviat din morţi; încăpăţânarea lui de a crede celorlalţi 10 care îi vorbeau de Isus cel viu şi pretenţiile lui de a-şi pune degetul în coasta lui Isus. Îl privesc "prăbuşit" cu totul înaintea lui Isus Cristos, capitulând în tot ce a fost în sufletul său obstinaţie, dubii, nelămurire şi necredinţă. Altfel decât sub eticheta cu care îl auzeam în timpul anului în fel şi fel de contexte banale: "tu eşti ca Toma necredinciosul", apărea acum în relatarea evangheliei cu scenariul în care el îşi juca pe durata temporală a unei săptămâni necredinţa şi frământările care au culminat într-o splendidă şi neegalată mărturisire de credinţă, de ceilalţi apostoli. Nu simţeam nicio asemănare cu Toma la nivel mental ori emoţional, cu atât mai puțin la nivel spiritual, întrebându-mă mereu cu o subînţeleasă învinuire la adresa lui, cum de a putut să se manifeste aşa. Cum să nu fi găsit el în lăuntrul lui atâta dispoziţie pentru a da crezare confraţilor săi? De ce a îndrăznit să fie necredincios? Cum şi-a permis să nu vrea să creadă? E posibil aşa ceva? Mă plasam singur de partea celor zece ucenici. Nu puteam nicicum să-mi aplic calificativul "necredinciosul".

    
      Figura lui Toma îmi place astăzi, pentru că felul lui de a-şi lucra credinţa şi de a-şi face proprie convingerea că Isus a înviat se regăseşte în mulţi oameni de după el. Toma nu este un caz singular; el este un tip emblematic. În nenumăraţi oameni s-au regăsit frământarea şi zbuciumul său interior, neputinţa dureroasă de a consimţi la conţinuturile credinţei, tentaţia greu de stârpit a tăgadei, cumplita zbatere singuratică între consimţire şi respingere. Câte suflete nu simt incursiunile nemiloase ale întrebărilor care răscolesc dulcile şi liniştitele convingeri de altădată, întrebările care îşi fac intrarea in interiorul fiinţei parcă fără nicio cauză și de nicăieri sau care se nasc din tot felul de lecturi şi experienţe şi care nu mai vor să dea pace! Câte clipe de mistuitoare îndoială care se consumă în sufletul atâtora, mai ales în cel al tinerilor, în care parcă nimic nu mai este trainic şi asigurat în edificiul credinţei şi în care totul înclină să ia distanță rând pe rând de tot ce ține de universul credinței și al lui Dumnezeu! Aşadar credinţă şi îndoială! A cui să fie acestea două şi confruntarea dintre ele? A celor imaturi şi mici în credinţă? A minţilor ştiinţifice? A celor care stabilesc drept adevărat doar ceea ce poate fi supus verificării simţurilor? A celor nefamiliarizaţi cu cele sacre? Ca să arăt că nu este numai a acestora, şi că, în realitate, priveşte şi pe cele mai alese şi lucrate suflete în viaţa spirituală, voi reda câteva cuvinte dintr-o mărturisire a sfintei Tereza a Pruncului Isus: "M-au chinuit gânduri oribile. Modul de a gândi al celor mai răi materialişti m-a asaltat: mai târziu va explica ştiinţa totul pe cale naturală". Nu cred că există om în credința căruia să nu fie puțin din îndoiala și necredința lui Toma, chiar în cea mai diluată sau diminuată formă. Și cât este de trist că în cazul atâtora durează poate ani de zile! Necredinţa lui Toma s-a consumat la opt zile după înviere, când Isus era la a doua întâlnire cu ucenicii. Prima întâlnire, din seara Paştelui, o ratase Toma. Pe asta nu şi-a mai permis s-o rateze. Prea îl răscoliseră spusele despre învierea lui Isus. A ţinut să se convingă singur, a vrut printr-o atingere să spulbere orice obscuritate, orice rest de îndoială. Cadrul pentru aşa ceva i-a fost oferit de însuşi Isus care l-a invitat să facă ce și-a fixat în minte, numai să creadă! Și Toma, încolțit parcă din toate părțile, împins până în fața celei mai impozante evidențe, crede!

     Vorbind mai sus de îndoială, mi-a venit în minte Decartes și teoria lui științifică: dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. Aș îndrăzni să reformulez (că doar n-aş fi primul şi nici n-ar fi prima reformulare!!!) silogismul cartegian: dubito, ergo credo, credo, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cred. Dacă mă îndoiesc, înseamnă că încă mai cred. În orice credință se poate ascunde o fărâmă de îndoială. Însă inversând întrebarea, se poate spune și că în marile îndoieli persistă măcar puțină credință? Dacă te îndoiești, înseamnă că te îndoiești de ceea ce încă mai ai în tine, adică de credință, respectiv de necredință, îndoiala fiind faza dinaintea opțiunii definitive pentru una sau alta. Un proverb japonez scurt sună așa: dacă mergi, să mergi; dacă stai, să stai. Niciodată să nu eziți! De-ar fi atât de ușor să aplici cuvintele acestea și pentru domeniul credinței! Dar nu e așa! Aici ești invitat să crezi incredibilului și să mărturisești invizibilul. Evidența în fața căreia a stat Toma, nu ne este acordată și nouă. Noi totuși ne gândim că-l putem întrece pe Toma pentru că Isus ne rezervă nouă fericirea celor care nu văd și totuși cred. De fapt, avem încotro? Mă întreb câți dintre noi, având șansa vederii directe a lui Isus, șansa lui Toma, n-ar opta mai degrabă pentru ea, decât pentru fericirea celor care cred fără să vadă? Și pe câți n-ar elibera o asemenea șansă, să fie ea și de o secundă, de multele și chinuitoarele zbateri între credință și necredință? Dar mă mai întreb: de ce nu l-am crede toți pe Toma care a mers până la ultima probă, care a văzut cu ochii lui? De ce nu l-am crede cu toții pe acest om extrem de realist, făcut dintr-o bucată, care nu se dă mulțumit doar cu zvonuri și vorbe, care e departe de a fi un visător sau iluzionist? De ce n-am găsi în el un reprezentant în stare să eradicheze definitiv din toţi, din noi toţi, orice îndoială şi orice suspiciune?

    
      Sunt oameni privilegiați cu o credință curată, constantă, senină, nezdruncinată şi neîncercată. Ce-i drept, puțini, foarte puțini. Așa o credință este, din punctul meu de vedere, pur și simplu un dar, un dar la cerului. Dar în majoritatea cazurilor, în marea familie a credincioșilor, credința are ingredientul (neplăcut!?) al îndoielii. E foarte comod fără îndoieli, însă dacă ele există, atunci ele trebuie să ducă la...mai multă credință. Dacă mă îndoiesc, asta înseamnă că în mine credința e în mișcare, în mine se petrec transformări și prin însăşi îndoială pot accede la mai multă credinţă. Îndoiala nu va putea să mă aducă în fața unei necredințe pure. Nimeni nu-și va putea argumenta convingerea că tot ce conține credința este un mare fals. Nimeni nu va reuși asta! Se poate vedea asta și la Cioran și la alți gânditori care acuză că nu găsesc în ei capacitatea de a crede. Asta e altceva! Nu voi putea eu demonstra de ce mai degrabă cred decât nu cred. Nu voi putea explica ce înseamnă să cred. Însă nici necredinciosul nu-mi va putea aduce argumente care să mă convingă că de fapt nu este nimic de crezut.

Mă întorc la apostolul Toma și-l aud rostind, cutremurat de înfățișarea divina a lui Isus: Domnul meu și Dumnezeul meu! Îi mulțumesc Domnului pentru credința pe care o am împreună cu toți cei care cred în ceea ce cred și eu. De va fi să se infiltreze îndoieli în multele încăperi ale sufletului meu, le voi primi şi-l voi ruga pe Domnul nostru să nu mă lipsească de harul său pentru a le depăşi, ca să pot să dobândesc mai multă, din ce în ce mai multă credinţă!

Un conflict deschis!

Omul de zăpadă şi iepuraşul

     "Cerul albastru, ghiocelul alb şi păsările-n ciripit suav, cântă şi-anunţă lumii ne-ncetat, Cristos cu slavă a-nviat". Aşa cântam în fiecare an, de Paşti, când vremea, pe lângă sărbătoarea în sine, recomanda şi chiar susţinea asemenea versuri. Anul acesta a fost altfel. A nins, a fost frig, a fost pe alocuri și ceață. Mă întrebam ce ar mai fi lipsit peisajului disconfortant de afară. Şi când mă gândesc că ziua de Crăciun am trăit-o la 10 grade Celsius, mă apucă auto-compasiunea. Cine să fi avut nevoie de o așa inversiune? Le-am admirat pe păsărele. Au venit când "știau" că se face primăvară, dar au găsit zăpadă și frig. În ciuda neprielnicei vremi, ele au cântat în fiecare dimineață, dând deșteptare unei naturi care zăcea mai departe în amorțeala iernii. Mă uitam pe fereastră şi le vedeam mişcările zglobii; le auzeam ciripitul voios şi nepăsător faţă de vreme. Era o îmbinare ciudată. Cântecul lor mi-l asociam cu răsăritul de soare, cu temperatura crescândă, cu lumină din ce în ce mai puternică. Absenţa cadrului exterior n-a amuţit în ele muzica matinală, rezervată dimineţilor de martie şi aprilie. Însă era ceva antitetic, o suprapunere nereuşită.

     Ilustraţia de mai jos arată un conflict clar şi o luare de măsură. Omul de zăpadă, cu frigul şi cu ninsoarea care nu mai conteneşte, îşi prelungeşte viaţa nepermis de mult şi calcă peste hotarul de timp care i-a fost rezervat lui, subminând în felul acesta perioada "consacrată" iepuraşului. Încăpăţânarea lui de a se retrage, provoacă iritaţie în acesta din urmă, constrâns să recurgă la măsuri drastice.
 Speranţa în noi este în creştere. Deja albul de afară s-a făcut tot mai  invizibil. Zăpezile se topesc. Va veni primavara, iar omul de zăpada va fi binevenit din nou, în anotimpul care îi este rezervat, şi numai atunci! Acum ne dorim soare, căldură, flori şi ciripit nestingherit de păsărele!  


     

Paştele - clipe şi imagini

 

 

 

 

Evenimente liturgice și tradiționale

    În Joia Mare, în conformitate cu tradiția locală, și, mai mult decât atât, cu gestul divin al lui Isus, am săvârșit și eu ritul spălării picioarelor. Isus dă de înţeles în evanghelia după sfântul Ioan că iubirea faţă de aproapele include gesturi de slujire extremă. Dacă el, Învăţătorul şi Maestrul, atunci şi noi, ucenicii...

 

 

   În Sâmbăta Mare se sfințesc bucatele. Oamenii vin în locuri speciale, unde se găsesc mici capele sau troițe, cu coșulețele bine pregătite pentru ca acestea să fie binecuvântate. Este un obicei local capabil să pună îm mișcare aproape toată suflarea catolică. Fără de el, Paștele cu siguranță nu ar fi complet!  

 

 

 

     Sfințirea este de fapt o mini-celebrare. Sunt implicați în citirea lecturii și a rugăciunii credincioșilor adulții și mai ales copiii. Deși vremea a fost potrivnică, totuși prezența oamenilor a sfindat neprietenia ei.  

  

 

      Acest băiețel drăgălaș a ținut să-și pună în mișcare, pentru trasportarea coșulețului, propriul vehicul. Evenimentul era prea important ca să-l audă povestit de la părinți. 



 

 

 

 

    Tradiţiile creştine trebuie predate mai departe, nu prin explicaţii detaliate, ci prin participarea directă la sărbătoare. Aceste copiliţe trăiesc pe viu evenimentul, pentru ca mai târziu să ştie că el trebuie transmis mai departe!  

 

 

 

      După terminarea sfințirii bucatelor (11 stațiuni mi-au fost rezervate mie), am putut să savurez un puișor din cei pregătiți cu atâta simț estetic. Cele două pahare și lichidul care curgea în ele nu au intrat în programul rezervat acelei zile. Deci, nu m-am întărit cu nicio tărie!

 

 

 

    Coșulețele sunt toate învelite cu pânză pe care se pot vedea motive sau simboluri creștine. Nu cred că există doamnă sau gospodină care să se dispenseze de ele. Şi asta nu doar pentru acest moment, ci de fiecare dată când se "face" piaţa.  

     



       Liturghia solemnă din Duminica Paștelui. Momentul incenzării altarului și a lumânării pascale. Cel din dreapta mea este un diacon permanent.  



 

 

 

 

 

      Darurile la ofertoriu sunt aduse de fiecare dată de către credincioși laici din biserică. Este momentul în care cu recunoştinţă, le punem pe altarul Domnului, pentru ca să fie transformate în hrană spirituală pentru noi, de iubirea lui jertfelnică.  

 

 

 

     Copiii au venit și ei cu darurile lor, după ce ai participat la o celebrare a cuvântului,pe înțelesul lor. Ei înșiși sunt niște daruri minunate, bineplăcute Domnului! Binecuvântaţi părinţii care vin cu ei la biserică!  

 

La  "Tatăl nostru", cei mici în special vin la altar și împreună formăm un cerc pentru a recita sau a cânta cu gesturi (în imagine: "precum în cer aşa şi pe pământ" - o mână sus şi una jos) această rugăciune. Este un moment frumos de comuniune, în care ne simţim legaţi de acelaşi Tată divin.  

   



 Pentru implicarea multora şi cântările frumoase, au venit la sfârşit binemeritate aplauze! Au animat liturghia corul mare cu orchestră şi corul copiilor. Această îmbinarea am găsit-o foarte inspirată! Totul s-a încheiat cu Aleluia de Händel.  

  

 

      În Vinerea Mare, Crucea şi Răstignitul primesc adoraţia celui credincios. Conform obiceiului, Isus primeşte din partea credincioşilor şi florile cu care se va împodobi altarul pentru liturghia din Noaptea de Paşti. Lui Isus, mort şi înviat, toată lauda şi preamărirea!!!