joi, 28 februarie 2013

Luna februarie




Sentimente şi trăiri






     Se încheie în aceasta zi o lună încărcată cu evenimente multiple, cu trăiri intense pentru mine, aici, în Austria şi acasă, în România. Această ultimă zi rămâne fără îndoială în memorie ca ziua în care sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea îşi încheie solemn potificatul său. Trăim în calitate de catolici şi membri ai Bisericii Romano-Catolice în simfonia acestor evenimente ecleziale marcante, pe care le vom aşeza pe rafturile privilegiate ale memoriei noastre şi le vom preda pe viu generaţiilor care ne vor urma. În această seară voi rosti pentru ultima oară, cu o atenţie aparte, în rugăciunea euharistică, cuvintele: "cu sfântul Părinte, papa Benedict al XVI-lea", puţin înainte de încheierea oficială a pontificatului său, la ora 20.00. Cuvintele pe care le-a rostit ieri la audienţa finală exprimau certitudinea că el, în ascunderea vieţii în care urmează să intre, rămâne mai departe al Bisericii cu tot ceea ce poate să ofere din bogăţia lui sufletească şi spirituală. Mă bucur astăzi mult pentru magistrala învăţătură oferită atâtor oameni obsedaţi de a înfiera şi denigra figura unui om care se prezinte înaintea lor îmbrăcat cu simplitate şi adevăr, cu puterea slujitorului lui Cristos.
    Luna aceasta îmi este semnificativă pentru că într-una din zilele ei a orânduit Dumnezeu să încep să exist şi să văd lumina acestei lumi. Nu mi-a plăcut niciodată că este tocmai această lună, însă am înţeles că este lucrul cu care trebuie să mă resemnez fără să stau pe gânduri, pentru că neschimbabil este şi rămâne acum şi pururea. Faţă de alţi ani, am putut să mă bucur în compania atâtor oameni minunaţi şi dragi mie, de o săptămână de vacanţă, pentru care îi mulţumesc Domnului şi tuturor celor pe care i-am întâlnit.
    În ultimele zile ale acestei luni am putut să ascult ciripitul păsărilor în orele dimineţii. Era ceva atât de proaspăt în cântecul lor după lunile de iarnă în care nu s-au auzit deloc. Au revenit puţin cam repede, deoarece încă mai este zăpadă şi temperaturile coboară sub 0 grade. Ciripitul lor îl văd ca pe o cerere matinală insistentă de a se îndepărta iarna pentru a face loc primăverii. Am lăsat să se înţeleagă mai sus că nu agreez această lună a anului, asta şi pentru motivul că e marcată de instabilitate termică, de zvâcniri primăvăratice şi de neaşteptate ricoşeuri de zăpadă. Întorcându-mă de acasă, m-am bucurat prin inima ţării de temperaturi de peste 10 grade, sub un soare puternic şi triumfal, ca să intru, câteva ceasuri mai târziu, într-o rafală de ninsoare în Austria. Însă luna se încheie în câteva ceasuri şi cu toţii ne bucurăm de începutul primăverii, de zile deosebite precum 1 martie, 8 martie, de abundenţă de gânduri şi urări frumoase, de mărţişor (l-am primit în ţară anticipat!), de flori parfumate (cine ar lăsa să treacă primăvara fără să inspire adânc parfumul inconfundabil al unei zambile?), de soarele din ce în ce mai cald, de natura care se îmbracă într-un verde din ce în ce mai intens.
     Dar pentru toate acestea, e necesar tranzitul prin această lună. Tot în cuprinsul ei începem, aproape de fiecare dată, timpul Postului Mare, păşind pe un drum de cruce spre lumina pascală. Pentru toate cele simţite şi trăite, am motive să-i mulţumesc Domnului. Să ne bucurăm de o primăvară minunată!

miercuri, 27 februarie 2013

Papa Benedict al XVI-lea - Ultima Audienţă





Rămas bun, Sfinte Părinte!





   Am putut urmări astăzi ultima audienţă a sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea. Simţeam că trăiesc un moment istoric, iar emoţia în mine era puternică. Nu audienţa în sine era inedită, ci faptul că era ultima apariţie oficială a papei Benedict, a omului îmbrăcat în alb, a Pescarului, a celui de pe Scaunul sfântului Petru. Se amestecau în mine nostalgia, veneraţia, respectul, părarea de rău, admiraţia pentru un pontif care n-a găsit alte cuvinte mai potrivite pentru a se defini decât: "un umil slujitor în via Domnului". Am urmărit trecerea lui prin Piaţa San Pietro, plină cu zeci de mii de oameni, înduioşat de gestul lui, repetat în câteva rânduri, de a săruta copilaşii prezenţi în faţa bazilicii, pe care secretarul îi lua din braţele părinţilor şi-i punea în faţa sfântului Părinte. M-am gândit atunci că distanţa spirituală dintre prunci şi papa Benedict nu era deloc mare, că în credinţa lui, maturizată prin studiu, rugăciune şi muncă apostolică, ajunsese în mod paradoxal, la înălţimea acestora şi deci se putea bucura de o asemenea  întâlnire intimă cu ei.
     Atmosfera era de sărbătoare, presărată cu multe ovaţii şi urale, dar pentru mine avea ceva trist în ea: se despărţea de noi vicarul lui Cristos, de vederea noastră, de mesajul lui puternic şi răsunător pe toate meridianele pământului; se retrăgea pentru o viaţa în care Dumnezeu să ocupă, liniştit şi neconcurat, tot arealul gândirii şi trăirii lui spirituale. Lucrase activ, se dăruise slujirii sale, luptase pentru adevărul credinţei cu toate capacităţile cu care era înzestrat. Nu voia să abandoneze lupta, dar să schimbe totuşi metoda şi strategia. Discursul lui a fost o concentraţie de mângâire şi speranţă, de încurajare şi de susţinere. A asigurat în cuprinsul lui pe toţi că " Dumnezeu ne iubeşte şi că aşteaptă ca şi noi să-l iubim pe el". Ultimele zile i-au fost grele însă astăzi a spus că singur nu s-a simţit niciodată şi că este recunoscător celor care au colaborat direct cu el, celor care s-au rugat pentru el. Era de aşteptat să nu fie altfel, legat de singurătate, pentru că el ne-a spus în puţine cuvinte un adevăr existenţial: "cine crede, nu este niciodată singur. Mi-a plăcut să aud din gura lui că papa aparţine tuturor şi că toţi îi aparţin papei, şi mai ales cuvintele: "nu părăsesc crucea, rămân în slujirea rugăciunii". Um om de talia lui nu poate nicidecum să coboare de pe cruce, să renunţe, să se dispenseze, să abandoneze. El rămâne mai departe în slujrea Bisericii, cu tot ceea ce stă în puterile lui fizice, psihice şi spirituale.
    A încheiat reafirmând convingerea că Isus este în Biserica sa, o conduce, o asistă. Apoi a salutat mai multe naţiuni prezente în mai multe limbi, printre care, spre uimirea mea, şi îl limba română, referindu-se în special la cei veniţi din Oradea.
     Cât de înălţător poate fi gândul că sunt membru al acestei Biserici care în miezul ei ascunde taina prezenţei divinului Domn şi Mântuitor, graţie căreia, în ciuda greşelilor şi slăbiciunilor ei, ea nu poate fi nicicum distrusă de nicio forţă şi nici de coalizarea tuturor forţelor adversare ei! Cât de îmbietor e sentimentul că esenţa şi finalitatea Bisericii transgresează orice etapă istorică, orice sistem uman, orice instituţie de factură pământească, ca să culmineze în Dumnezeul treimic din care provine!
     Papa Benedict al XVI-lea a scris mult, însă nu pentru a deznoda ceea ce era şi rămâne mister, ci pentru a suscita în cititor asentimentul faţă de Cristos în care omul nu găseşte un simplu om, o simplă teorie, o versiune de credinţă religioasă, ci adevărul ultim şi exclusiv despre viaţa noastră în formă de persoană divino-umană. Ataşez miilor de mulţumiri şi mulţumirea mea simplă şi mică înaintea lui Dumnezeu, pentru faptul de a ni-l fi dăruit pe papa Benedict al XVI-lea, ca demn urmaş, al 265-lea, al sfântului Petru, în a cărui umilinţă văd toată grandoarea unui om dedicat Păstorului cel Bun şi turmei sale.   

duminică, 24 februarie 2013

Reflecţia duminicală





Schimbarea la Faţă
-mijloace şi scop-



      Cât de uman se prezenta Isus în evanghelia duminicii precedente şi cât de expresiv era înfăţişată lupta pe care el, la fel ca şi noi, o are de susţinut împotriva forţei adverse! Cadrul acţiunii (sau al interacţiunii) era pustiul, interlocutorii: Isus şi diavolul. Astăzi, scena evangheliei este complet schimbată. Ni se pune în faţă o secvenţă a cerului. Pe cât de mult a ieşit în evidenţă omenitatea lui Isus în ipostaza ispitirii lui, pe atât de mult străluceşte astăzi divinitatea sa în transfigurarea de pe munte. Pentru timpul Postului Mare, episodul ispitirii lui Isus era binevenit parcursului nostru spiritual, inducând în noi ideea de luptă perseverentă cu ispita. Apoi, referinţele lui Isus la Scriptură, drept contraargumente la solicitările demonului, erau indicaţie clară că acest timp este oportun pentru deschiderea bibliei şi pentru găsirea în paginile ei a multor surse de rezistenţă şi reabilitare. Un Isus ispitit ne dădea sentimentul fortificator al solidarităţii lui Dumnezeu cu noi, care ne vrea învingători. 
      Ce ar vrea să ne înveţe evenimentul Schimbării la Faţă? Unde să plasăm cuvintele şi trăirile personajelor descrise de evanghelistul Luca şi în care din ele să ne regăsim? Strălucirea lui Isus, conversaţia cu cei doi giganţi ai Vechiului Testament, năucirea lui Petru, toate au loc pe munte, la înălţime, departe de vacarmul şi impuritatea din vale. Lumea întreagă însă, oamenii cu neajunsurile şi păcatele lor nu stau pe munte. De aceea, transgresarea privirii, aruncarea ei dincolo de tot ceea ce o ţine încorsetată în urzeala (sucită) a acestei lumi, proiectarea vederii în gloria cerească, este pentru mulţi oameni un exerciţiu foarte dificil, aproape imposibil. Saltul de la o duminică la alta este mare, contrastul puternic, emisferele complet diferite. Noi trebuie să ne muncim, să ne încordăm voinţa, să reprimăm impulsuri, să sufocăm patimi, să pătrundem în zone obscure, în timp ce ni se vorbeşte despre lumină, strălucire, cer. Revenind la ispitirea lui Isus, ne dăm seama că acolo avem descrisă o metodă de lucru, dar nu o finalitate, nu un scop. Ispita trebuie reprimată, recurgând la abstinenţă, la scriptură, la formare interioară. Însă toate acestea pentru ce?  De ce să lupţi? De ce să nu cedezi? Metoda de muncă spirituală este importantă, dar ea nu relevă motivaţia. Evanghelia de astăzi vine să ne afişeze finalitatea muncii, a trudei, a exerciţiului susţinut şi perseverent, iar aceasta este cerul.  
     Schimbarea la faţă a lui Isus este, din punct de vedere pedagogic, publicarea unui rezultat înainte de consumarea prestaţiei fizice şi spirituale pentru obţinerea lui. Ea este evenimentul lui Isus pentru noi, pentru stimularea noastră. Degeaba avem toate mijloacele, dacă ne lipseşte motivaţia. Cât de greu acceptă un om să întreprindă anumite acţiuni atunci când îi este ascunsă sau când îi lipseşte finalitatea! În schimb, dacă scopul este clar, inventivitatea omului pare să nu aibă limite pentru atingerea lui. Sunt astăzi mulţi oameni indispuşi să privească finalitatea. Mijloacele în acest caz (abstinenţa, postul, virtuţile, rezistenţa împotriva răului) sunt tot mai sărace în sens şi în rost. De ce să ne luptăm, din moment ce nu ştim pentru ce? Transfigurarea lui Isus este dezvăluirea sensului final, pentru care merită tot efortul timpului pe care îl trăim. Nu avem ispita să rămânem la expresiva omenitate a lui Isus din duminica trecută, ci facem marea trecere spre divinitatea lui din duminica aceasta. Nu ne mulţumim să posedăm mijloacele de luptă, ci vrem să cunoaştem scopul pentru care luptăm. Citeam undeva că pe unii îi doare la mijloc, în timp ce pe alţii la scop. Mutatis mudandis, să acceptăm să ne doară în această viaţa atunci când e vorba de mijloace (suferinţă, sudoare, decepţii, căderi şi ridicări, tot ce înseamnă Golgota) ca să ne bucurăm de scopul pentru care vrea Dumnezeu să ne trăim viaţa pe acest pământ, adică strălucirea cerească.
     

miercuri, 13 februarie 2013

Acum este timpul potrivit: Postul Mare!





Miercurea Cenuşii






      Este Miercurea Cenușii, zi de post și abstinență. Începem timpul de pregătire pentru solemnitatea învierii Domnului, focalizându-ne privirea interioară spre Cel care prin sfânta sa cruce a răscumpărat lumea. E timpul de har al Postului Mare, când Biserica ne invită să ne concentrăm mai mult atenția asupra sufletului nostru, asupra mântuirii pe care o dobândim prin neapărata noastră implicare spirituală. În această zi, creștinii își manifestă vizibil dispoziția de a face pocăință, primind pe cap cenușa. Cuvintele care însoțesc acest ritual sunt menite să scuture conștiința și să trezească vigilența: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!" sau "Aminteşte-ţi omule, că din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!"
     Cât de penetrant trebuie să sune în urechile noastre cuvintele programatice ale profetului Ioel: "sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele", "rânduiţi un timp de post sfânt", "chemaţi pe toţi la adunare". Ţinta postului nu este exteriorul nostru, ci interiorul, inima noastră, nu este o anumită categorie de persoane, ci toţi oamenii. Preocuparea principală destinată acestui timp nu va fi deci tenul pe care îl avem, nici estetica constituţiei fizice, nici greutatea ideală sau mai puţin ideală a corpului, cu atât mai puţin performanţele exerciţiilor de slăbire, ci inima. Ne invită Dumnezeu să ne axăm atenţia pe centrul fiinţei noastre, pe organul în funcţie de sănătatea căruia se decide nu atât viaţa noastră corporală, cât mai ales cea sufletească. 
     În timp ce profetul invită la o adunare generală, de la care să nu fie exceptat nimeni, nici măcar pruncul de la sân (cf. Ioel 2,16), Isus Cristos accentuează retragerea şi discreţia care trebuie să caracterizeze orice post autentic: când dai de pomană, să nu ştie stânga ce face dreapta; când te rogi, întră în camera ta; când posteşti, nu arăta oamenilor că posteşti. Postul nu e menit pentru acumularea de performanţe spirituale care să evidenţieze eu-l nostru, să-l acrediteze, să-l afişeze public pentru aprecieri şi laude. Cine ştie dacă mândria care se naşte de aici nu e mai păcătoasă decât lipsa în sine a postului! Cât de insistent este Isus pentru un travaliu spiritual privat, discreţ şi rodnic pe care să nu-l dea în vileag nici măcar schimonosirea feţei! Tatăl din cer vede în ascuns, ne asigură Isus în trei rânduri, şi răsplăteşte! E adevărat, nu după criteriile noastre, nu imediat sau cu profit direct, însă în mod sigur neîntrecut în valoare!
    Acum este timpul potrivit să ne dedicăm anevoioasei munci cu noi înşine! Acum este timpul potrivit să ne  studiem sincer sentimentele, impulsurile, dependenţele, resentimentele, obsesiile, gradul de libertate interioară. Postul înseamnă exprimarea sau redobândirea libertăţii noastre. Cum trebuie să postim? Fiecare deţine răspunsul potrivit pentru el însuşi, pentru condiţia lui de viaţă. Cade accentul preponderent pe mâncare şi pe băutură? Ar fi prea puţin ca postul să însemne doar reformarea cantităţii a ceea ce intră în noi! Mi-a plăcut o relatare din patericul părinţilor deşertului. Un călugăr învăţase să postească 6 zile, dar nu-şi controla nervii. Un altul a spus despre el: a învăţat să postească şase zile, dar nu a învăţat să-şi stăpânească mânia!
     Îi mulţumim Domnului pentru această perioadă liturgică, pentru acest timp de har. Înaintea conştiinţei noastre îl avem pe Cel străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre (Isaia 53,5), pe Isus Cristos, purtătorul de cruce. Ne propunem să ne luăm crucea, să ne-o purtăm cu demnitate şi perseverenţă, ştiind bine că îl imităm pe Fiul lui Dumnezeu şi că ne însoţim cu el pe un drum care nu duce altundeva decât la mântuire!

marți, 12 februarie 2013

Papa Benedict al XVI-lea





...şi retragerea lui





    Există evenimente în istoria Bisericii Catolice care opresc pentru o clipă respiraţia oricărui creştin. Un asemenea eveniment a fost cu siguranţă cel de ieri, 11 februarie 2013, când papa Benedict la XVI-lea şi-a anunţat retragerea din potificat. Gestul lui a suprins pe toată lumea catolică şi nu numai.
    "Papa se retrage". Această asociere de subiect şi predicat nu e cunoscută timpului nostru, e străină de noi şi nu ne-a trecut prin minte. Nu am stat să ne gândim că cel care este în fruntea Bisericii ar declara deschis într-o bună zi că există motive reale care îl împiedică să rămână în cea mai înaltă demnitate a Bisericii. Era un adevăr care venea înaintea oricărei minţi, fără nicio pregătire prealabilă. Benedict al XVI-lea îşi mărturiseşte deschis, într-un mesaj scurt şi dens, "incapacitatea" de a mai conduce Biserica de pe scaunul sfântului Petru. Cum să înţelegem această exprimare? Este conştient de decizia pe care o ia. Ea e raportată la starea sănătăţii proprii şi la exigenţele actuale ale Bisericii. Pentru lipsurile pe care le are îşi cere iertare, mulţumind celor care l-au ajutat în toţi aceşti ani de pontificat. Va sluji Bisericii lui Dumnezeu în continuare, însă cu o "viaţă dedicată rugăciunii". Sunt cuvintele sfântului nostru Părinte papa Benedict al XVI-lea, citite în numai 24 de ore de milioane şi milioane de oameni. Ele sunt o mărturisire sinceră şi plină de umilinţă, în spatele căreia au fost multe frământări, examene de conştiinţă, rugăciuni, tăinuite oricăror comentatori, ştiute doar de Cel care cercetează adâncurile inimii omeneşti.
     Pe toate ziarele pe care le-am văzut aici, apărea  aceeaşi imagine, cu cuvinte care exprimau toate acelaşi adevăr, făcut public în toată lumea: "Retragerea papei". Evenimentul este de anvergură mondială, depășind mult limitele Bisericii Catolice. Episcopi, prelați, cardinali, jurnaliști, oameni simpli, creștini și necreștini se exprimă. Actul lui este salutat de reprezentanți de state. Multe voci vorbesc despre retragerea lui ca despre un act de curaj, alții scot în evidență umilința lui, în timp ce iarăși alții speculează cu privire la starea sănătății lui ori la neștiutele motive pentru care este determinat să nu mai exerciteze slujirea papală. Sunt oameni care, fără să dezaprobe, regretă totuși decizia papei, îndoindu-se că în cazul de față ar fi vorba de un act de curaj. În mintea lor apare marea lecție (ultima) de suferință a fericitului papă Ioan Paul al II-lea care și-a purtat crucea până la capăt, exemplară și edificatoare. Au existat critici aspre și împotriva acestei lecții. Nu știu în ce măsură avem dreptul să apelăm la un registru comparativ pentru evaluarea a două mari figuri ale Bisericii contemporane, pe care i-a unit aceeași slujire, însă i-a diferențiat mult felul de slujire.
    Nu știu dacă există un alt scaun pe care să se simtă o mai grea și o mai copleșitoare responsabilitate decât cel al sfântului Petru. Cine ajunge să stea pe el, nu stă în ultimă instanță nicio clipă. Acest scaun a fost ocupat cu mare demnitate de papa Benedict al XVI-lea. Istoria nu va putea să-l uite și nici să-l șteargă din memoria ei. Pontificatul lui a fost unul sinuos și dificil, iar inima de om a papei a fost supusă multor lovituri. Neputința pe care și-o recunoaște survine după o perioadă grea, presărată cu multe suferințe sufletești. Este inimaginabil câtă batjocură se scrie în aceste zile la adresa lui, când de fapt în el, orice om, indiferent de apartenență religioasă, ar putea găsi cu ușurință multe motive de admirație și respect. Toate acestea sunt părți integrante ale unei cruci pe care el o poartă și o va purta în continuare, în ascunderea pentru care a optat. Pentru aceasta, el va avea parte de toată venerația și prețuirea acelora care iubesc valorile umane și spirituale și se regăsesc în principiile solide de viață.
    Respectul și recunoștința sunt marile cuvinte care înconjoară și impregnează imaginea marelui papă Benedict al XVI-lea. Îi mulțumim Tatălui ceresc pentru tot darul pe care ni l-a făcut în el, în cuvintele lui cuprinse în atâtea cărți și mesaje, în exemplul lui de credință și de umanitate, de umilință și principialitate, pentru binecuvântările pe care le-am primit-o de nenumărate ori prin cel al cărui nume este BENEDICT al XVI-lea.    




Declaraţia papei privind retragerea din scaunul petrin




Fraţilor preaiubiţi,

V-am convocat la acest consistoriu nu numai pentru cele trei canonizări, ci şi pentru a vă comunica o decizie de mare importanţă pentru viaţa Bisericii. După ce mi-am examinat în repetate rânduri conştiinţa mea în faţa lui Dumnezeu, am ajuns la certitudinea că puterile mele, din cauza vârstei înaintate, nu mai sunt potrivite pentru a exercita în mod adecvat ministerul petrin. Sunt foarte conştient că acest minister, prin esenţa sa spirituală, trebuie să fie îndeplinit nu numai cu faptele şi cuvintele, ci nu mai puţin suferind şi făcând rugăciune. Totuşi, în lumea de astăzi, supusă la rapide schimbări şi agitată de probleme de mare relevanţă pentru viaţa credinţei, pentru a conduce barca sfântului Petru şi a vesti evanghelia, este necesară şi puterea fie a trupului, fie a sufletului, putere care, în ultimele luni, în mine s-a diminuat în aşa fel încât trebuie să recunosc incapacitatea mea de a administra bine slujirea încredinţată mie. Pentru aceasta, foarte conştient de gravitatea acestui act, cu deplină libertate, declar că renunţ la slujirea mea de episcop de Roma, succesor al sfântului Petru, încredinţată mie prin mâna cardinalilor la 19 aprilie 2005, în aşa fel încât, de la 28 februarie 2013, la ora 20.00, scaunul Romei, scaunul Sfântului Petru, va fi vacant şi va trebui să fie convocat, de cei cărora le revine acest lucru, Conclavul pentru alegerea noului suveran pontif.
Fraţilor preaiubiţi, vă mulţumesc din adâncul inimii pentru toată iubirea şi lucrarea cu care aţi purtat împreună cu mine povara ministerului meu şi cer iertare pentru toate lipsurile mele. Acum, să încredinţăm Sfânta Biserică grijii marelui său păstor, Domnul nostru Isus Cristos, şi s-o implorăm pe sfânta sa mamă, Maria, ca să asiste cu bunătatea sa maternă pe părinţii cardinali în alegerea noului suveran pontif. Cât mă priveşte, şi în viitor, voi vrea să slujesc din toată inima, cu o viaţă dedicată rugăciunii, sfânta Biserică a lui Dumnezeu.
Vatican, 10 februarie 2013
Benedict al XVI-lea

(sursa ercis.ro)

duminică, 10 februarie 2013

Fiul tâmplarului şi Pescarul





Reflecţia duminicală







    Eşecul lui Isus în Nazaret era clar. Şi consecinţa eşecului era la fel de clară: trebuia să plece de acolo, să-i lase în pace pe impulsivii lui consăteni şi să nu-i mai irite cu tonuri de superioritate, că ştiau prea bine cum stau treburile cu identitatea fiului lui Iosif. Nu a găsit receptivitate la ei, a căutat Isus în altă parte. La Genezaret, mulţimile se îmbulzeau să-l asculte, să-l vadă, să-l aibă cât mai aproape. De aceea, Isus e nevoit să urce într-o barcă şi să predice de acolo. Era o barcă din care coborâseră pescarii. Isus, intenţionat urcă în "barca lui Petru" (expresie folosită ulterior pentru a desemna Biserica lui Cristos şi pe reprezentatul acesteia), îşi termină predicarea şi-l roagă să mai iasă o dată în larg pentru pescuit. Solicitarea lui Isus putea să sune în urechile lui Petru în multe feluri, însă numai logic nu. Era obosit după noapte petrecută pe lac. Pe lângă asta, poate era şi trist şi supărat că a stat degeaba. Numai chef de predici nu avea. Poate s-o fi gândit: ce i-a apucat pe oamenii ăştia să iasă într-un număr aşa de mare să asculte vorbele unui predicator itinerant? Pe semne că n-au ceva mai bun de făcut. Voia să meargă acasă şi să-şi vadă de-ale lui. Însă lucrurile capătă o turnură complet imprevizibilă. Lui i se cere să mai încerce o dată. Din partea cui? Din partea Fiului tâmplarului din Nazaret. Scena este de un contrast puternic. Cum să se bage un fiu de tâmplar în treburile unui pescar profesionist cum era Petru? Ce reacție era mai potrivită și cu ce replică putea truditul pescar să întâmpine o asemenea sugestie? Să-i acorde vreo atenție sau să-l ignore efectiv pe Isus? Petru preferă varianta amabilă, plină de politețe, în ciuda lipsei oricărei dispoziții, aceea de a merge în larg și de a arunca încă o dată mrejele. De dragul "Învăţătorului", ca să împlinească porunca lui. Şi miracolul are loc. Şi odată cu el, începutul transformării lui Petru.  
     Nu știu dacă miracolul în sine trebuie să ne absoarbă atenția. Mai degrabă, mă gândesc, gestul lui Petru de a-și călca pe voință, de a pune în paranteze toată experiența lui de pescar, de a accepta, în ciuda oricăror calcule omenești care indicau un eșec asigurat, să mai arunce o dată mrejele. Miracolul stă în această răsucire a lui interioară, dispre rezonabil sau logic înspre ilogic și irațional. Aici clacăm noi de cele mai multe ori. Aici ne afirmăm încăpățânarea noastră. În acest punct ne pronunțăm noi în favoarea rațiunii, a normalului, nedându-i lui Dumnezeu șansa de a opera asupra noastră cu mijloace lui. În asemenea situaţii, noi afişăm rezerve pline de o falsă prudenţă. Petru ar fi putut să spună: Doamne, nu îmi dau seama deloc cum poți să-mi ceri așa ceva. Nu înțeleg cum poți să te gândești că am prinde pești, din moment ce mi-am cheltuit aici toată noaptea. Dar el acţionează altfel: "dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele".
    Viaţa ne este atât de calculată. Există agende şi calendare menite să ne organizeze timpul până în detalii. Încercăm să fim în toate cât mai rezonabili, cât mai racordaţi la ceea ce este logic şi normal. E bine totuşi să-i rezervăm lui Dumnezeu spaţii unde el poate să intervină călcând în picioare normalul nostru. Cine îşi împleteşte viaţa cu Dumnezeu, trebuie să se familiarizeze cu paradoxul şi contrastele. Dumnezeu nu este de multe ori logic în ceea ce vrea. Însă nici ilogic nu este, ci supralogic! Dintr-un pescar de peşti, face un pescar de oameni. Iar pescuirea din urmă a lui Petru, cea spirituală, a întrecut-o în minunăţie cu mult pe cea din acea zi de neuitat din viaţa lui, ziua vocaţiei lui.
      Şi tot aşa trecând timpurile, constatăm că ne aflăm şi noi astăzi, prin credinţa pe care o avem, în Barca lui Petru, în care a fost şi Isus şi în care ne lucrăm cu răbdare mântuirea, cugetând la minunile pe care le face Domnul în viaţa oamenilor.  

Schiatul





Pasiune de iarnă






   De câteva zile a început campionatul mondial de schi de la Schladming, Austria. E agitaţie mare în ziare, austriecii sunt ochi la televizor. Îşi cunosc sportivii, aşteaptă medalii cât mai multe pentru că e sportul care într-un fel îi reprezintă. Ţara e brăzdată cu nenumărate piste, în şcoală există o săptămână specială în care copiii sunt învăţaţi să schieze, iar un răspuns negativ la întrebarea: ştii să schiezi? se primeşte destul de rar. Nici în cazul meu nu e negativ. Însă nici atât de afirmativ încât să mă sune organizatorii de la Schladming, să mă roage să mă număr şi eu printre sportivi înscrişi în campionat.
     Geneza pasiunii mele pentru schiat urcă în timp (urcă, numai dacă ne imaginăm că, cu fiecare zi tot coborâm temporal. În caz contrar, coboară. De la cursul de liturghică, unde în faţa noastră îl aveam mereu pe pr. Claudiu Dumea, am reţinut, printre altele, că unele tradiţiile liturgice erau atât de vechi că urcau până în primele secole ale creştinismului) până în perioada de aur  a copilăriei mele. Nu spun că era de aur pentru că se suprapunea cu epoca de aur în care am trăit aproximativ 9 ani, ci pentru că era plină de bucurii şi de o nepăsare ludică generală. Pe atunci, îmi păsa şi mie tare de un lucru: să mă joc cât mai mult! Sanie aveam deja, una chiar zdravănă, grea, făcută să încapă pe ea trei copii, aşa încât, după ce o trăgeam la deal, să am sentimentul că merit, după tot efortul depus, să mă mai trag o tură, şi încă una şi tot aşa, călcând de nu ştiu câte ori peste promisiunea pe care mi-o făceam numai mie, că "de data asta-i ultima", până când, din gura mamei, afla tot cătunul că de mult timp trebuia să fiu acasă. Era plăcut cu sania. Însă de la un timp era prea puţin. Aş fi vrut şi cu schiurile. Le vedeam la cei mai mari decât mine. De unde şi cum să mi-i procur? Cu sfială, i-am spus tatălui că tare aş vrea să am şi eu nişte schiuri, că deja au câţiva în preajma vârstei mele, că mi le împrumută şi mie, dar puţin. Să stau în picioare şi să mă uit la ei? Un tablou mai dureros nu puteam să zugrăvesc atunci despre mine. Degeaba aveam atât altfele, dacă n-aveam schiuri! Pentru că tata era şi tâmplar, cioplise cândva destule doage ca să iasă din ele un butoiaş. S-a uitat cu vădită milă la mine şi s-a gândit atunci că două dintre ele pot fi investite pentru pasiunea mea. Şi aşa s-a petrecut marea metamorfoză: transformarea doagelor în schiuri. 
    Am început să schiez. Eram bucuros din cale-afară. Îmi trebuiau ore ca să mă satur şi să mă întorc de pe drumuri sau dealuri, acasă. Din pricina asta, am adunat multe reproşuri şi certuri de la ai mei, dar toate laolaltă nu întreceau în intensitate plăcerea mea de a schia. Au trecut anii. A venit seminarul mic, i-a urmat cel mare, apoi sfinţirea ca preot şi, după un an, a venit şi oferta din partea unui coleg, de a merge la Sinaia să schiem împreună. Prima oară în viaţa mea când încălţam nişte clăpari şi tot prima oară când alunecam pe nişte schiuri originale. Era altfel pe uliţele satului decât la cota 2000, la Sinaia. M-am speriat când m-am trezit cu ditai valea înaintea mea. Şi materialul pe care alunecam nu era la origine o...doagă. Însă odată cu coborârea văii, a coborât şi tensiunea, şi schiatul (în sensul tare al cuvântului, nu joaca din copilărie!) chiar era o satisfacţie. În Austria fiind, de-acum în al treilea an, am putut să merg pe mai multe piste şi să simt tot mai mult plăcerea de a schia.
    Schiatul, spun unii, e un sport periculos. Nu pot să spun că afirmaţia nu e fundată. Dar totul e în funcţie de viteza pe care ţi-o stabileşti. Nu te controlează pe tine schiurile, ci tu le controlez pe ele. Că tot am pomenit de viteză, am auzit recent că la concursuri, acolo unde se pune accentul pe durată şi unde fiecare secundă e importantă, ajunge viteza de alunecare până la 140 km pe oră. În acest caz, o simplă cădere poate lăsa urmări pe toată viaţa. Performanţa mea nu a sărit peste 80 km pe oră. Însă satisfacţie nu stă neapărat în viteză, ci în faptul alunecării în sine, în ondulaţiile pe care le faci, în arcuirea picioarelor, în echilibrul pe care ţi-l dă mişcarea mâinilor şi a beţelor, în însăşi înclinarea trupului cât mai aproape de pământ, fără ca totuşi să cazi...Şi în alte lucruri, dar pe care doar le simţi pe propria piele, fără ca să le poţi explica şi verbal. Nici nu ştiu ce efect ar putea avea rândurile acestei postări în cei care nu-şi propun să schieze sau în cei care s-au lecuit de schiat din cauza unei căzături. Pentru mine însă e o mică pasiune. Am căzut şi eu şi m-am ridicat mereu. Nici nu vreau să mă gândesc la una fără cealaltă. Până la urmă, schiatul poate fi şi o metaforă a vieţii. Nu e tragedie să cazi, ci să nu mai poţi să te ridici, sau după ce te-ai ridicat, să nu mai vrei să continui.
   Schiorilor austrieci de la Schladming le doresc cât mai multe medalii. În cazul în care România e reprezentată, succes şi alor noştri. Tuturor însă paza îngerului păzitor, ca să-i ţină în picioare până la capătul pistei!



  

 

duminică, 3 februarie 2013

...iarăşi despre iubire






care nu încetează niciodată




    Rândurile reflecţiei mele nu se focalizează de data aceasta pe datul fragmentului evanghelic, deoarece duminica trecută, în puţinele mele rânduri, am atins eşecul lui Isus în faţa consătenilor săi. Nu cred că este întru-totul justificat să stăruim cu critica la adresa îngustimii (până într-un punct justificate) nazarinenilor, care nu voiau în ruptul capului să vadă altceva în Isus decât ceea ce văzuseră în el, înainte să plece de acasă. În locul unuia dintre ei fiind, cred că aş fi plonjat în meandrele celei mai obscure îndoieli şi frământări cu privire la declaraţia lui Isus, că Isaia se referea exact la el când scria acele cuvinte, şi mai cred că, cunoscându-mi (şi prin mine şi prin intermediul celorlalţi) încăpăţânarea în a consimţi neargumentat la unele lucruri care îmi cer credibilitatea, aş fi exprimat mai întâi o mare rezervă. Căci cine poate să spună că Isus este Domnul şi Mântuitorul, fără lucrarea Duhului Sfânt în el?
        Nu-mi rămâne decât să admir prestanţa şi suveranitatea gestului său final, acela de a trece prin mijlocul unei adunări înfuriate, care chiar îşi pusese în gând, şi cât pe ce în faptă, să termine cu el, şi să mă pun cu o atitudine de admiraţie în faţa inconfundabilei cântări de iubire din scrisoarea sfântului Paul către Corinteni. Aş fi vrut să intitulez această reflecţie: De amore, nunquam satis, adică "Despre iubire, niciodată destul", însă aş abuza de o expresia care se referă strict la Maria, şi-i aparţine marelui mariolog, sfântul Bernard: "De Maria nunquam satis". Oricum, adevărul că despre iubire nu auzim niciodată îndeajuns şi că nu ne săturăm să vorbim despre ea, orice ni s-ar întâmpla, este incontestabil. Să nu creadă careva că am în gând să scriu teorii grele, lucruri de substrat, citate celebre despre iubire. Mi se pare o temă în care, numai dacă intri puţin, ai deja senzaţia că te îneci. Am convingerea cu privire la frumuseţea imnului  iubirii că autorul ei a fost pur şi simplu inspirat când la aşezat în cuvinte! E în ea atâta frumuseţe, atâta profunzime, atâta adevăr, atâta sublimitate!
    Astăzi am avut sfânta liturghie într-o filială relativ mică, unde 10 copilaşi drăguţi se pregătesc pentru prima sfântă Împărtăşanie: cinci fetiţe şi cinci băieţei. Scriu acest detaliu împreună cu un altul: este singura comunitate întâlnită de mine până acum în Austria, unde femeile stau în băncile din stânga, iar bărbaţii în cele din dreaptă, în biserică. Dacă situarea femeilor în partea stângă  este în sine deranjantă pentru vreuna din cititoarele acestui articol, strector subtil invitația de a veni la altar și de a împrumuta perspectiva preotului, din care rezultă musai că ele sunt (mereu) în dreapta. E, dacă mă gândesc bine, chiar cea mai importantă perspectivă, pentru că e şi cea a lui Isus Euharisticul! Aceşti copii s-au prezentat pe ei şi pasiunile lor principale. Apoi a fost o concurenţă vie între pasiuni, fiecare susţinând că propria pasiune e cea mai importantă. Închipuiţi-vă că, ţărani fiind, unul dintre ei a spus că, pe lângă pasiunea proprie, el consideră foarte important şi de valoare să ajute părinţii la munca din grajd (am tradus im Stall helfen!). Ultimul dintre ei, un băieţel blajin, vine ca un terminator şi asigură pe toată lumea cu o voce caldă, că cel mai important lucru nu e, de fapt, nici pianul, nici flatul, nici fotbalul, nici căţăratul, nici schiatul, nici învăţatul, nici muzica, ci IUBIREA. Iar sfântul Paul avea să explice imediat ce înseamnă această pasiune a pasiunilor. Coregrafia a fost foarte potrivită şi a avut în vedere o ţintă clară. Simţeam că nici nu mai trebuie să predic. Copiii surprinseseră esenţialul! 
     Există multe feluri de iubire. Există iubirea de mamă, iubirea de tată, iubirea de copil, iubirea de partener, iubirea de prieten, iubirea de soţ, iubirea de aproapele; există iubirea de sine, iubirea de duşman, şi multe alte iubiri. E minunată această varietate de iubiri. Nu este vorba de aceeaşi iubire, şi totuşi intră toate în marele univers al iubirii, în care cel mai mare iubitor e Dumnezeu. Aici poate să completeze oricine. N-aş vrea să dezvolt o gândire disjunctivă sau o gândire în alb şi negru, în sensul că ori ai iubirea absolută, aşa cum o are şi cum o vrea Dumnezeu, ori nu ai niciun fel de iubire. Nu-mi place să gândesc extremist, din moment ce viaţa e umplută de o multitudine de nuanţe intermediare. A vorbi placativ şi general despre iubirea de aproapele şi despre cea de Dumnezeu, ca norme existenţiale, creştine, este uşor şi poate să dureze mai mult decât suntem dispuşi să ascultăm. Însă cine se regăseşte fără rest în idealul acestor mari porunci? Şi cine nu se regăseşte deloc? Cine este acel om care iubeşte în mod absolut? Şi cine este omul în care lipseşte orice urmă de iubire? Dacă nici pe primul nu-l cunoaştem bine, şi nici pe al doilea, atunci în mod sigur pe mulţii care se înscriu în intervalul lor.
    Mi-a plăcut ceea ce am citit săptămâna asta despre iubirea autentică. Sesiza cineva că ea este mereu un dar. Când iubeşti, îţi oferi iubirea, fără a gândi că ai ceva de primit înapoi. E neplăcut  când cineva îţi dă impresia că trebuie să presteze un serviciu, pentru ca să echilibreze gestul tău de iubire.
      Iubirea autentică este liberă. Nu se ghidează după un program bine stabilit, nu are în vedere nişte norme clare, deoarece lucrează mult şi cu spontanul. Nu se orientează după o agendă strictă de lucru. Nu se lasă controlată şi nici constrânsă. Ce enervant când cineva îţi dă impresia că are o singură aşteptare de la tine, să-l iubeşti! Ea, în libertatea ei, nu este nici doar raţională şi nici doar visătoare, ci ambele într-o splendidă colaborare. Apoi, un ultim gând, iubirea autentică nu este pe deplin conştientă de sine. Adică iubeşti fără să te gândeşti că iubeşti, ci o faci chiar şi în mod inconştient. În moment în care un sfânt este conştient că e sfânt şi declară asta în faţa oamenilor, a încetat sfinţenia lui ipso facto.
   Cred că prin rândurile de sus am alunecat iar în sferele înalte ale iubirii. Nu voi mai scrie nimic. Fiecare să se regăsească în felul lui specific de a iubi, ştiind că nu există nicio asemnănare mai frumoasă şi mai profundă cu Dumnezeu, decât cea în iubire!
   
    

vineri, 1 februarie 2013

Cu legea şi cu omul ei





De vorbă cu controlorul







   Azi a trebuit să ascult mai multe conferinţe pe teme din domeniul liturgic, exegetic şi dogmatic. La astfel de solicitări la adresa minţii şi urechilor mele, îmi propun de dimineaţă, ba îmi impun cumva să fiu atent, că altfel totul îmi va părea neinteresant şi plictistor, iar ziua de lungimea unui segment de veşnicie. Plec cu maşina de acasă şi îmi fixez să ajung mai repede, că nu e frumos să se vadă că mă precipit în mişcări şi că nu-mi mai găsesc locul în sală. Spre bucuria mea găsesc un loc liber pentru maşină şi mă duc să-mi plătesc biletul de parcare, valabil până după masa de prânz. Ştiu că trebuie să mă întorc să-mi mai cumpăr unul pentru restul de timp, că altfel primesc amendă. Nu probabil, ci în mod sigur! Îmi este cunoscută hărnicia şi promptitudinea celor însărcinaţi cu verificarea. Unul dintre vorbitori s-a lungit mai mult şi a trebuit să aştept. Era târziu de-acum. După terminarea conferinţei plec întins spre maşină, cu gândul că poate totuşi nu trecuse nimeni  pe acolo.
       Ajung în apropierea ei şi-l suprind, cu o faţă surpată, pe domnul controlor, echipat corespunzător, absorbit în completarea formularului, cu toată atenţia afectată pentru maşina mea. Încerc să-l strig să oprească procesul, că vreau să mă explic, că sunt motivat, că îmi cumpăr bilet imediat, că e involuntar, că nici n-am avut în intenţie, că vin de la facultate şi că nu mi-am putut permite să ies. Domnul se opreşte calm din munca lui legitimă şi-mi spune că e prea târziu, că datele maşinii sunt deja introduse în micul lui computer şi ca totul este irevocabil. Încerc să stărui, să mă motivez mai înflăcărat şi cu un plus de emoţie în glas. El îşi cere respectuos scuze şi mă asigură că mă înţelege, că a trecut şi el printr-o similară situaţie şi n-a putut să mai întoarcă nimic. Ba chiar mă încurajează, spunându-mi că nu e cel mai mare rău care mi s-ar putea întâmpla, că există inşi pe lumea asta, oameni ca şi noi, care mor că nu au ce mânca, iar în cazul nostru, al lui şi al meu, chiar nu se pune probleme de aşa lipsuri şi suferinţe existenţiale.
         Îi încuviinţez aserţiunile şi simt că mă trasfer treptat şi pe nesimţite într-o altă stare sufletească. Îi completez gândurile şi o fac cu o tonalitate tot mai apăsată, căutându-mi cuvintele şi încercând să aduc şi eu argumentele mele legate de hrană, de distribuirea bunurilor. Pauza mea nu era lungă, iar eu trebuia să revin la doctele discursuri din aula facultăţii. Controlorul exprimă o remarcă la adresa mea, spunându-mi că din tonalităţile pe care le folosesc, sigur am treabă şi cu muzica. După ce mă caut la gât să văd dacă albul colarului se vede peste fularul pe care mi l-am pus peste el, îl întreb cum ajunge la aşa o întrebare. Însemnul preoţiei mele nu era vizibil şi pentru asta nelămurirea mea era şi mai mare cu privire la sesizarea lui. Îmi mărturiseşte că îi place muzica, că el însuşi a ascultat şi a cântat muzică de operă, că îi place să asculte muzică vocală şi să observe atent timbrul vocal al oamenilor. I-am spus că muzica mea e bisericească, cu o urmă de îndoială, dacă nu cumva îşi va exprima răceala pentru specificarea mea.
     Reflexiv m-am uitat la ceas  şi mi-am dat seama că trebuie să plec. Simţeam că am mai fi avut de vorbit pe tema muzicii, că începea să-mi placă să schimb impresii cu controlorul devenit acum interlocutorul meu pentru cu totul alte subiecte decât nerespectarea unei prevederi legislative legate de staţionarea maşinilor în spaţiile publice. I-am spus asta, reamintindu-mi cu voce tare în faţa lui că nu se poate schimba nimic la amenda mea. Iar el, cu o expresie de părere de rău, m-a rugat să-l înţeleg, că încearcă să-şi facă treaba bine, că nu poate fi iertat de mai marii lui pentru nici o păsuire sau abatere, că nu are încotro. Era atât de sincer în voce că începeam să cred că mi-aş produce mie o nemulţumire să-i cer să facă cumva şi să anuleze amenda. Nu, nu trebuia să facă aşa ceva. Ar fi recurs la ceva riscant şi neplăcut pentru el. Nu-mi mai doream nici eu. S-a întâmplat şi gata.  
L-am întrebat dacă pot să iau deja amenda şi s-o păstrez la mine. Mi-a spus că deşi sunt acolo, din moment ce maşina rămâne, trebuie să rămână şi amenda, prinsă frumos sub ştergător, să se vadă cu ce distincţie a fost onorată. Mă asigură că în cazul acesta nu mai trebuie să iau alt bilet de parcare, că era destul în amendă. Îl văd cum scoate şi o folie şi o aşază frumos, iar eu ma intorc pe gânduri, pe mai multe gânduri, la facultate, cumpănind dacă nu cumva bucuria conversaţiei era mai mare în mine decât neplăcerea produsă de încasarea amenzii.